Labirintul Secretelor

Capitolul 18

—De ce? aud întrebarea pusă pe un ton nervos și tot ceea ce fac e să îl privesc speriată pentru un moment. Nu îmi place unde se îndreaptă lucrurile. Vede repede schimbarea mea mai ales că mai am puțin și o iau la fugă așa că își schimbă tonul. De ce ți-a făcut asta? întreabă mai calm apropiindu-se mai mult de mine și atingându-mi semnele.

—Răzbunare, răspund simplu și cu siguranță nu e lucrul la care se aștepta pentru că rămâne blocat câteva secunde și își ridică privirea spre mine.

—O asemenea răzbunare pe propriul copil? întreabă bulversat. Îl înțeleg probabil nu pricepe ce inimă ar trebui să aibă cineva să facă toate astea și răspunsul e că omul acela nu are o inimă. Mai dureros e că el nu a văzut nici jumătate din cicatricile pe care le am.

—Tot timpul eu am fost veriga mai slabă a familiei, eram cea mai mică deci da, răspund și dintr-o dată realizez că zic prea multe, dar continui, mai ales că a vrut să arate că se ține de amenințarea făcută. Ce e mai trist, vorbesc absentă după câteva secunde în care amintirea cuvintelor îmi apare în cap, e faptul că a făcut amenințarea într-un loc plin de oamenii ai legii și nimeni nu a luat lucrurile în serios, termin și văd cum furia își face loc pe chipul lui.

—Animal nenorocit, îl aud cum spune și dacă privirea lui ar putea ar da foc lucrurilor ce îl înconjoară.

Îmi pun mâinile pe obrajii lui și îl oblig să mă privească, iar abia atunci când îi întâlnesc privirea încep să vorbesc.

—Ascultă-mă, îi cer, nu merită să te enervezi pentru unul ca el. Își pune mâinile peste ale mele și ochii lui se îmblânzesc.

—Cum s-au întâmplat toate astea căpșunico?  Nu era nimeni acolo când ți-a făcut toate astea?

—Sebah, șoptesc și îmi las capul în jos, eu...

Nu pot să povestesc ce s-a întâmplat, nu pot, abia am reușit după multe calmante să dau o declarație. De fiecare dată amintirile alea îmi mai deschid câte o rană în suflet care rămâne mult timp sângerând.

—În regulă, dar sunt aici, nu mai ești singură, acum vreau să știi că mă ai și pe mine și atunci când o să fii pregătită poți să îmi povestești, cuvintele spuse atât de blând și cald îmi aduc lacrimi în ochi.

Ce am făcut să dau peste omul ăsta? mă întreb și nu pot decât să îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale.

După ce îi las un mesaj Ștefaniei în care o rog să îi spună ceva lui Abel abandonez telefonul pe noptiera de lângă pat și îmi întorc atenția spre cel care stă pe jumătatea cealaltă de pat și care nu a dorit nici în ruptul capului să mă lase singură. Ca de fiecare dată mă privește parcă încercând să ghicească la ce mă gândesc și când mă așez cu capul pe pernă simt cum își înfășoară brațul în jurul meu și mă trage mai aproape de el până ajung să stau cu capul sprijinit de pieptul lui. Și zâmbește, iar inima mea din nou își pierde ritmul normal al bătăilor. Lucrul care mă surprinde e că nici inima lui nu bate mai încet, ci pare că vrea să iasă de acolo.

Când mă trezesc, față de data trecută când am fugit lăsându-i un bilet, de data asta lucrurile stau diferit, rămân lângă el în pat și îl privesc cum doarme liniștit. Părul îi e ciufulit și trăsăturile îi sunt relaxate făcându-l să pară fără nicio grijă. Nu mă pot abține și îmi ridic mâna dându-i o șuviță de păr de pe față ca după aceea să îi trasez conturul feței cu degetul. Când deschide ochii privindu-mă somnoros, îmi retrag mâna ca arsă și mă înroșesc imediat.

—Îmi plăcea, căpșunico, îi aud vocea răgușită și simt un fior pe șira spinării, iar când vreau să mă ridic din pat mă prinde cu o mână și mă trage înapoi. Mișcarea lui ne aduce într-o poziție care îmi aduce și mai multă culoare în obraji.