Ultima Ploaie- Volumul 1

Capitolul 10

CAPITOLUL 10

Când Barbara avea zece ani, mama ei a văzut pentru prima dată „umbrele" care o tot urmăreau. Erau episoade scurte, dar profunde, când Nicole se lăsa absorbită de halucinaţii şi nu putea susţine un raţionament între realitatea ei interioară şi cea exterioară.

Cele cinci luni de când o internase într-o clinică privată de psihiatrie în New York au trecut aproape la fel de repede ca o ploaie văratică. Nu o văzuse nici măcar o dată în ultimele luni. Doctorul Jules spunea că distanţa de persoanele cele mai dragi îi poate provoca un dor cumplit, iar dorul poate fii un stimul potrivit de a învinge lumea ei inexistentă. Barbara, însă, nu mai putea suporta o zi fără să o vadă sau o audă recitând poeziile ei romantice. Nicole Weller avea un har deosebit de a povesti, dar şi o pasiune periculoasă pentru lectura grea, neînţeleasă.

— Cred că acum e momentul potrivit, Barbara. Ţi-ar plăcea să vorbeşti cu mama ta?

Înţepeni în faţa ferestrei, cu lacrimile îngheţate în ochi.

— Vorbiţi serios? suspină entuziasmată, înghiţindu-şi hohotele de plâns. Bineînţeles că vreau să vorbesc cu ea, aştept să-i aud vocea de cinci luni de zile.

Doctorul Jules a surâs blând în telefon, ca de obicei. Pauza scurtă de trei secunde a simţit-o ca o trecere bruscă din prezent până într-un loc în care timpul nu mai valora absolut nimic.

Cumva, îi simţea mâinile tremurând pe telefon, pentru că şi ea tremura în aceeaşi măsură. Respiraţiile mamei sale erau apăsate, iar tăcerea ei aproape că a condus-o spre nebunie.

— Mamă? a şoptit cu un glas întretăiat.

Un mormăit de surprindere se auzi de pe partea cealaltă a difuzorului.

— Cunosc vocea asta, Jules! o auzi ţipând fericită spre doctorul ei. Barbara, fetiţa mea, tu eşti?

— Da, a chicotit emoţionată, ştergându-şi obrajii plini de lacrimi. Nu pot să cred că vorbesc cu tine în sfârşit. Cum te simţi, mamă?

Nicole avea un mod aparte de a-şi exprima sentimentele. Râdea cu gura până la urechi atunci când era tristă, iar când lumea ei era centrată în jurul unei bucurii niciodată nu-şi putea arăta fericirea. Acum, însă, plângea şi râdea simultan.

— Mult mai bine acum că te aud, bâigui obosită. Ştii, vă pot vedea în fiecare zi, nu mai mult de trei minute. Tu şi Isabelle apăreţi cumva în mintea mea, dar dispăreţi imediat ce... apar ele. Mi-e dor de voi, Barbara.

Strânse puternic din dinţi, eliberând silenţios un val de lacrimi şi durere. Nu voia să-i transmită pe nicio cale faptul că acum avea cea mai mare nevoie de ea, că era pierdută şi construită din slăbiciuni, însă ar fi dat orice în schimbul unui minut alături de mama ei. Lângă ea, orice întuneric lumina. Nicio durere nu durea. Niciun pericol nu conta.

— Ştiu, mama. Nu-ţi face griji, doctorul Jules e prietenul tău, nu-i aşa?

Mama ei oftă ca un copil prost dispus dimineaţa.

— Cântă oribil la pian, mă surzeşte, a glumit, iar râsul doctorului se auzi de lângă Nicole.

— În curând o să putem fi din nou împreună, a spus Barbara încrezătoare. Am ajuns în Chicago, la tata. Când o să vi acasă, o să locuim în cea mai frumoasă casă, undeva la ţară, unde ai visat întotdeauna. O să ai o grădină plină cu flori şi un leagăn, unde o să poţi citi vara. O să ai o bibliotecă imensă şi...