Ultima Ploaie- Volumul 1

Capitolul 31

CAPITOLUL 31

Il Peccato del Mare nu era un restaurant obişnuit. De fapt, nici măcar nu era un local public pentru toată lumea. Ca să-ţi permiţi intrarea pentru o singură zi sau noapte îţi sacrificai întregul portofel. Date fiind circumstanţele, Hase şi ceilalţi au primit intrare liberă fără vreo verificare a datelor de identitate şi chiar fără să cheltuiască un cent.

Ricardo Santino – prietenul lui Jah şi al băieţilor –, era un tip destul de păcătos după cum spunea şi numele restaurantului său. Se pare că înăuntru mâncarea se serveşte la pachet cu o domnişoară, stripteuză, mai exact, care îţi oferă pentru câteva sute de dolari în plus şi un dans în poală, ca să digeri mâncarea mai bine. Iar dacă îţi doreai mai mult decât un dans, camerele V.I.P erau chiar la etaj, amenajate în culori obscure şi pasionale, ca să atragă şi mai mult senzualitatea clientului. Aşternuturi sângerii, draperii groase şi negre, şi câteva jucării aparte în dulapul de lângă pat.

Barbara şi prietenii ei au preferat să ocupe un loc în separeul special imediat în colţul terasei, ce era împrejmuit de pereţi de sticlă, astfel că nimeni nu avea acces acolo în afară de ei.

— Uitasem cât de ispititor e locul ăsta, surâse West pe un ton jucăuş.

Probabil că avusese parte de multă distracţie în camerele de sus. Toţi păreau familiarizaţi cu acest loc, chiar dacă este mai mult frecventat noaptea decât ziua.

— Prima criză de gelozie a Elisei a fost chiar aici, şi-a adus aminte Mike cu zâmbetul pe buze.

Eli zâmbi în gâtul lui, împletindu-şi degetele cu ale sale.

— Oh, da, şi ce mai criză de gelozie! Ţi-am spus ca proasta că sunt îndrăgostită de tine după ce o retardată pe tocuri a încercat să-ţi desfacă fermoarul de la pantaloni.

— Voi ce aveţi? Sunteţi neobişnuit de tăcuţi, constată West, ocupând fotoliul alb din capătul măsuţei de sticlă.

— Sunt obosită, îngână Barbara replica enervantă a lui Hase, aşezându-se pe canapea la o distanţă considerabilă de iubitul ei, care se tolăni plictisit în colţul opus.

— Înţeleg, robinetul tău e din nou dat la maxim? Pentru că e cam naşpa, vreau să spun, suntem la mare.

Ochii ei stinşi ca mahonul bătrân l-au fulgerat o dată şi bine. Zâmbetul tâmp al lui West a dispărut şi nici nu a mai fost forţat.

— Dar tu ce ai? l-a luat Mike la rost pe Hase, care învârtea epuizat telefonul între degete, jucându-se din când în când cu ațele ce atârnau din tivul maioului.

— Nimic, mârâi acesta pe un ton grav, indicând destul de direct că discuţia lor s-a încheiat aici.

Ceilalţi tocmai şi-au împărţit câteva priviri perplexe. Nimeni nu putea înţelege de ce naiba ai fii nefericit când te afli într-un loc atât de fascinant şi plin de viaţă. Marea te putea chema, dar nu în acelaşi fel în care a chemat-o pe Barbara în urmă cu câteva ore. Cerul se stingea uşurel şi culorile negre ale nopţii colorau soarele, transformându-l într-o mică bulă albă şi sclipitoare ce crea o atmosferă înfiorător de plăcută.

Dar nu şi pentru Hase şi Barbara.

Abia dacă s-au privit în cele câteva ore petrecute în vila de pe plajă. Acum că împărţeau şi camera devenea mai greu pentru ea ca să reziste fără să-i vorbească sau să-l atingă. Şi nici Hase nu se plângea de faptul că legătura lor îşi cam slăbea strânsoarea, ba chiar părea în regulă cu asta, ca şi cum răceala aceea îi era mult prea indiferentă ca să-şi mai bată capul cu ceva atât de prostesc.