Ultima Ploaie- Volumul 1

Capitolul 19

CAPITOLUL 19

Camera lui Hase era la fel de sumbră ca şi el. La fel de golită de vitalitate. În afară de acea saltea mare aruncată lângă perete, mai avea doar un dulap maroniu în partea din dreapta, opus ferestrei îngrădite cu draperiile albastre, ce voiau să respingă soarele din a pătrunde prin geam. În rest, absolut nimic. Niciun scaun, nici o tentativă de scrin sau o noptieră cât de mică. E ca şi când camera asta era pregătită doar pentru nopţile lui clandestine în care se odihnea câteva ore, apoi avea să plece din nou în călătorie pentru luni de zile. Era la fel de pustie ca deşertul fără nisip sau marea fără valuri.

Lumina nu avea unde să se adăpostească, totul era gol şi foarte umbros acum din cauza perdelelor sau poate din cauza vremii înşelătoare. Cred că avea să înceapă furtuna din clipă în clipă.

Nimeni nu ştia prea multe despre temerile ei, dar Barbara suferea de ombrofobie.

Mulţi i-au spus că e țicnită şi are nevoie de câteva vizite la psiholog. Poate că avea nevoie de un doctor, nu nega lucrul acesta.

Cea mai îngrozitoare senzaţie pe care o poate trăi vreodată este aceea de a simţi stropii de ploaie revărsându-se peste ea, peste membrele ei. Prefera să se înece într-un lac de sânge decât să asiste unei furtuni. Un singur minut şi îşi simţea inima străpunsă de junghiuri.

Picase victimă acestei fobii de la o vârstă foarte fragedă, dinainte să se ofere donatoare de rinichi. Pe când era sănătoasă şi trează, Nicole Weller descoperise prima dată că atacurile de panică ale fiicei sale se datorează în principal intensității ploii. De câte ori ploua, Barbara se scufunda în beznă şi îşi acoperea înspăimântată urechile cu palmele doar ca să nu mai audă cântecul stresant al ploii.

Acum era pe jumătate adormită când îşi simţi inima zbenguind în piept ca un taifun. Zâmbi euforic în pernă, gemând răsfăţată sub săruturile calde şi blânde de pe şira spinării. Nici măcar nu sesizase că Hase intrase în cameră, atât de profund picase în mreaja somnului. Buzele lui sunt anormal de fierbinţi din urma duşului şi înfiorător de fragede. Au alunecat de la baza spatelui ei înspre cicatricea lunguiaţă ce-i brăzda pielea fină, în partea dreaptă, unde ar fi trebuit să aibă rinichiul pe care îl donase. Sărută prelung crestătură vindecată, simţind cum muşchii ei se contractă instantaneu sub gura lui. Nu-i privise niciodată semnul, nu avusese ocazia, iar acum şi-ar fi dorit să nu-l fi văzut. Şi-a adus aminte dimineaţa în care a fost smuls cu forţa din spital înainte să-şi ia rămas-bun de la ea.

— Dormi?

— Încerc, dar tu îmi distragi atenţia, replică, râzând.

Urcând cu buzele mai sus de-a lungul coloanei vertebrale, îi feri părul pe o parte, sărutându-i ceafa şi umărul stâng, apoi pe cel drept şi omoplaţii relaxaţi. Vibraţia respiraţiei lui o gâdila pe spate şi îşi muşcă buzele, ascunzându-şi chicotul în pernă.

— S-ar putea să am nevoie de încă un duş, a spus Hase într-un geamăt, tachinându-i lobul urechii cu dinţii. Unul şi mai rece de data asta. Nu ştiu ce o să mă fac cu tine, afurisito, o să fiu asaltat de erecţii chiar şi atunci când o să-ţi aud glasul.

— Atunci o să muţesc pentru tine, îşi prefăcu tonul în unul răguşit, intenţionat, pentru a-l auzi cum cum mârâie în urechea ei ca un Pitbull înfometat.