Ultima Ploaie- Volumul 1

Capitolul 17

CAPITOLUL 17

PĂDUREA MORŢII

- partea 2 -

De la început au simţit că sunt expuşi ca nişte prade vulnerabile, doar că acum sunt mai mult decât atât. Se simţeau morţi, dar în interior spiritul lor se agitau ca nişte taifunuri. Ryan fierbea de teamă, iar Marco îşi vedea moartea ronţăindu-i oasele şi aşa fracturate.

Se aflau aici de mai bine de 24 de ore, dar înainte de asta au primit şi un tratament pe măsura lor. Un set de pumni în faţă şi o altă serie de picioare în coaste. Hase i-a vrut teferi special pentru acest moment ca să-i amputeze chiar el, însă tentaţia de a le simţi dinții sărindu-le din gingii a fost prea mare întrucât i-a ameţit bine până acum.

Fruntea mulatrului era vărgată de sudoare, în timp ce toată faţa lui era crispată şi încordată. Se aştepta ca Hase să facă ceva, să acţioneze în orice fel, însă el eliberă fumul de ţigară între ochii lui şi atunci simţi cum lanţurile îi smulg carnea de pe oase.

Capătul ţigării i s-a ascuns între buze şi Hase trase cu poftă aroma nocivă a tutunului direct în piept. Nu a arătat niciodată mai înfometat de răzbunare. Flăcările i se reflectau aprinse în pupile şi irisurile îi erau roşii de mânia profundă pe care o simțea in vintre.

O să facă ceva. Monstrul ăsta plănuieşte ceva.

— Spune-mi, Marco, de pe o scală de la 1 la 10 cât de mult vrei să trăieşti?

Ameţit sau buhăit, sau chiar smuls complet din realitate, el îşi simţi umerii ridicându-se indiferent. Din cauza poziţiei s-au văzut doar muşchii lui tresăltând subtil, ca şi cum nu mimase nicio mişcare.

— Îţi spun eu, adăugă Hase, rotind viclean între degete ţigara şi apropiindu-se mai mult de el. Nu vrei să trăieşti, pentru că nu-ţi permit eu să vrei asta.

Gâtul i s-a zguduit de un suspin pe care imediat şi-l reprimă înapoi în piept. Nu putea ţine ochii deschişi, pentru că pleoapele îi erau grele ca nişte bolovani aşternuţi peste ochi. Oare să fie din cauza drogului pe care i-l administrase West în urmă cu câteva ore?

Becul pâlpâi deasupra lor semn că urmează să cedeze şi întunericul să camufleze întregul subsol. Mike bătu uşor cu două degete în el şi îşi reveni la normal, puţin mai slab luminând, dar le putea vedea chipurile cerşind libertate.

— Ştii, dacă aţi fi stat departe de ea aşa cum v-am spus de la bun început, poate că acum primeaţi o a doua şansă.

— Tu nu oferi şanse, bâigui sugrumat, deşi nimeni nu-l strangula de gât.

Lanțurile îi susţineau toată greutatea şi tocmai de aceea pe încheieturi în jos, de unde pornea fierul adâncit în carnea lui, vițe de sânge se scurgeau abia vizibile pe pielea sa ciocolatie.

— Corect, râse Hase, ţâţâind amuzat. Greşeşti, plăteşti, trăieşti în chin. Cam ăsta e cursul vieţii noastre.

Strivi cu talpa bocancului mucul de ţigară pe podeaua lemnoasă, pătată de prea mult sânge negru.

— De ce nu mă omori odată? De ce nu scapi de mine? a hohotit Marco.

Hase şi-a descătuşat din nou furia.