Harley Potter #4- Turneul Întunericului

VI. Entitatea și Lexa Thore

Vantul de toamna se simtea vag, impreuna cu mireasma copacilor salbatici. Luna lumina castelul, facandu-l sa luceasca ca o piatra pretioasa. Jumatate de padure era luminata, împreună cu Coliba lui Hagrid.

Inaintam spre Padurea Interzisă, cu fularul strans in jurul gatului. Inima parca imi sarea din piept. Padurea se apropia de mine cu cat inaintam mai mult.

Trebuia sa vad ce era cu acel ogar... Acea creatura misterioasa se aratase deja de trei ori. Era ceva ciudat. Nu imi aminteam nimic in legatura cu ogarul , poate facea parte din trecutul meu. Poate era ceva...

De obicei, cand atingeam ceva iubit demult, aveam o amintire. Trebuia sa incerc. Asa mi se intampla de multe ori cand il imbratisam pe Draco...

Eram la marginea padurii. Imi aminteam ca, inca din anul I, padurea nu era un loc foarte sigur. Ma rog, acum ca Firenze ma cunostea, speram sa fiu totusi, binevenita!

M-am strecurat printre doi copaci si am simtit aerul parfumat si puternic al padurii. Am tras aer puternic in piept si am simtit mici fiori. Apoi, m-am infofolit in esarfa.

Mi-am continuat drumul, incercand sa chem ogarul la mine. Dar, pentru ca nu stiam cum il chema, nu puteam decat sa spun:

- Cutu'!

Da, stiu, penibil! Trebuia să încerc cumva...

M-am intors cu fata spre castel, care se întrezărea printre crengile copacilor, ca o mare zimtata de nori la orizont. Un norisor de abur mi-a iesit din gura cand am rasuflat si am simtit un vant domol. Acesta imi ravasi parul pe fata. Mi-am strans suvitele rosii in mana si m-am uitat in fata. Intunericul era la fel de greu, nimic nu se întâmplase. Si totusi, ce era cu acel vant?

Apoi, printre copaci, apăru ceata. O ceata argintie, ca o dara lasata de multa vreme de un Patronus. Ceata se incolacea in jurul copacilor si facea curbe in jurul meu. Mi-am privit picioarele - erau ingropate pana la glezne in acel strat transparent de ceata.

Am zambit si am atins-o. M-au trecut fiori placuti. Apoi, in aer s-a auzit un sunet bland. Era un marait de caine. M-am intors cu spatele spre inima padurii si l-am vazut la cativa copaci distanta pe acel ogar mladios.

Inainta spre mine, fluturandu-si coada subtire. Pe masura ce se apropia, incepeam sa ma agit. Cand a ajuns la cel putin un metru distanta de mine, am putut sa ii vad infatisarea.

Fața ingusta era crem, cu varfurile urechilor spre maro inchis, iar ochii mari si caprui, luciosi. Corpul slab si frumos era tot crem spre maro foarte deschis, cu o pata mare alba pe spate, ca un model artistic. Ogarul se opri in fata mea si clipi dragalas.

M-am pus in genunchi, iar ceata m-a invaluit pana la genunchi. Eu si ogarul ne-am privit ochi in ochi, si mi-am dat seama ca era femela. Am ridicat mana si am incercat sa o intind spre ea. Ogarul isi misca urechile scurt si ma lasa sa o ating pe nas. O senzatie familiara... ma cuprinseră fiori, ma invaluira cu totul!

Picioarele ma purtau ca vantul in urma micutei catele. Aceasta alerga ca un fulger si se oprea de fiecare data cand oboseam. Veni la mine si imi linse urechea. Apoi, mana mea o atinse bland pe spatele dur, dar moale.

- Esti asa de... dulce...

Ogarul ma linse pe nas si se invarti in jurul meu...

Am tras aer adanc in piept. M-am uitat repede in jur. Ceata disparuse, la fel si ogarul femela. M-am ridicat si am auzit o voce:

- E cam tarziu, nu crezi?

M-am sucit speriata spre castel si am vazut o silueta de femeie inaintand spre mine.