Frânturi de suflet

De ce te plângi?

De ce te plângi, când toţi lovesc în tine?
Rămâi mereu o stâncă de granit!
Un pom sădit chiar lângă drum, ştii bine,
Când are rod, de toţi este lovit.

De ce te plângi, când ai căzut pe cale?
Eroii cad şi se ridică iar;
Căderea este-o parte-a vieţii tale -
De te ridici, atunci devii un far!

De ce te plângi, când eşti în suferinţă?
Tu eşti chemat să fii biruitor!
Un murmur doar, în drum spre biruinţă,
Te face laş... şi e înjositor!

De ce te plângi, când marea se frământă,
Iar barca ta purtată e de val?
Căci noi plutim spre patria cea sfântă,
Vâslim mereu pe marea de cristal!

De ce te plângi, când nu mai e lumină
Şi pentru-o clipă-n viaţă eşti învins?
Eşti obosit şi calea ţi-e străină -
Priveşte, acolo-n port e-un far aprins!

De ce te plângi, când bolta e pustie
Şi norii grei umbresc cărarea ta?
Căci sus, acolo-n patria divină,
E numai zi, curaj, nu dispera!

De ce te plângi, când fraţii tăi de cruce
Te-au părăsit cu tot ce-i omenesc?
Căci pentru tine-un glas duios şi dulce
Îţi spune azi: „Eu nu te părăsesc!".

De ce te plângi, când toţi te dau uitării?
Tu eşti chemat lumină să răsfrângi!
Dar nu uita: de nu răspunzi chemării,
Tu eşti pierdut şi-atuncea poţi să plângi...

Text: LaviniaKrauzer
Autor: necunoscut