Frânturi de suflet

Un om fericit

Auzit-am că, pe vremuri,
Dumnezeu ar fi dorit
Ca să afle, printr-un înger,
Dacă omu-i fericit.

Merse îngerul pe cale
Lumea-ntreagă colindând,
Când la deal şi când la vale,
Pe creştini tot întrebând.

Unul zise: - Cum pot, oare,
Fericit să mă numesc?
Să îmi fie cu iertare,
Nu vezi cât de mult trudesc?!

Altul zise cu durere:
- Eu aş fi, dar ce să fac?
Fiindcă banii-s la putere,
Iar eu sunt un om sărac!

Unul spuse cu mândrie:
- Eu am bani, ce pot să zic?
Am destulă avuţie,
Nu duc lipsă de nimic!

Însă fericit aş spune
Că nu pot să mă numesc,
Fiindcă n-am copii pe lume
Şi încep să-mbătrânesc.

Altul strigă cu ocară:
- O, ce fericit aş fi,
Dacă n-aş avea povară
O mulţime de copii!

Nu am ce le da la masă,
Tare mult mă chinuiesc!
Cum pot, oare, cu-aşa casă
Fericit să mă numesc?

Când pe altul îl întreabă:
- Tu eşti fericit, ori ba?
Dând din cap, el spune-n grabă:
- Hm, nu prea, măria-ta!

- Dar de ce? Ce îţi lipseşte?
Zise îngerul suav.
- Aş trăi împărăteşte,
Dar sunt trist, că sunt bolnav!

Am umblat prin lumea-ntreagă
Pe la doctori, dar n-am leac;
Sunt slăbit şi fără vlagă
Şi nu ştiu ce să mai fac!

Şi, cuprins de întristare,
Îngerul plecă mâhnit
Că în lumea asta mare
Nici un om nu-i fericit!

*

Merse îngerul ce merse
Până când a întâlnit
Un om ce sudoarea-şi şterse
De pe chipul său trudit.

- Omule, te văd muncind
Şi ești mult prea obosit,
Ziua toată robotind;
Spune-mi: tu eşti fericit?

Omul se-ndreptă de spate
Şi, privindu-l pe străin,
Îi spuse cu bunătate:
- Fericit sunt pe deplin!

Îngerul sări deodată,
Iscodindu-l înadins:
- Casa ta-i dărăpănată,
Focu-n vatră ţi s-a stins.

Ai copii prea mulţi, se pare,
Şi cu greu îi creşti pe toţi,
Nu ai bani pentru mâncare,
Şi eşti fericit, socoţi?

- Eu nu te cunosc, străine,
Şi nu ştiu de unde vii,
Dar, de vrei, rămâi la mine
Până mâine-n zori de zi.

Iat-acum se face seară,
Nu-i bine să mergi pe drum,
Că sunt oameni răi pe-afară
Şi flămând vei fi oricum.

Nu am bani, nu am avere,
Nu am casa un palat,
Am în schimb o mângâiere -
Că am sufletul curat.

Casa mea dărăpănată
Cu căldură te-o primi;
Chiar de focu-i stins în vatră,
Vom mânca ce s-o găsi.

Şi cu toţii, stând la masă,
Domnului I-'om mulţumi
Că spre noi mereu revarsă
Un noian de bucurii.

Să fii fericit în lume
Dacă vrei, nu e prea greu,
Că averea mea, vezi bine,
E doar bunul Dumnezeu.

El îmi dă mereu putere,
El mă iartă când greşesc,
El mi-alin' orice durere,
El m-ajută să trăiesc.

Cine are-aşa avere
Are tot ce şi-a dorit,
Are-n suflet mângâiere
Şi e-n viaţă fericit!

Am copii pe lângă casă,
Am pământ să-l pot munci,
Am nevastă credincioasă,
Fericit de ce n-aş fi?

Îngerul să-i spună taina
Ar fi vrut, dar ce folos?
Se vedea că poartă haina
Dăruită de Hristos!

Bucuros, el se întoarse
Şi zbură spre cer grăbit,
Fiindcă, în sfârşit, aflase
Un om care-i fericit.

*

Cine are-nţelepciune,
Să priceapă n-ar fi greu:
Fericirea nu e-n lume,
Ci e doar în Dumnezeu!

Dac-am fi, din întâmplare,
Întrebaţi şi noi cândva,
Conştiinţa noastră, oare,
Ce-ar răspunde? Nu sau da?!

Text: Celia-Estelle
Autor: necunoscut