Dorințe descătuşate

6

Ema pov.

         Sunasem deja de două ori înainte, iar asta era a treia încercare.

        La primul țârâit auzit la capătul celălalt al firului, am gândit un răspunde Miller! în timp ce mă agitam precum un leu în cuşcă. La al doilea sunet de acest gen, deja îmi făceam scenarii varii cu ce aş putea să-i fac în cazul în care nu răspunde, iar la al treilea, deja blestemam afurisitul de telefon ce mi se părea inutil, gata-gata să-l arunc în primul perete din fața ochilor mei, când vocea-i groasă şi răguşită mă opri din impulsul meu, făcându-mă să răsuflu oarecum uşurată. Aveam atâtea să îl întreb... să-i reproşez.

        — Miller! răspunse de parcă era prima dată când îl sunam şi de parcă nu avea numărul meu.

       — Sunt Ema! am spus imediat, în timp ce-mi puneam ordine în gânduri, căci nu ştiam ce întrebare să pun prima dată, când l-am auzit cum îşi drese glasul şi mă repezeşte, luându-mă pe nepregătite.

       — Cambel! aproape mi-a strigat în ureche, făcându-mă să mă încrunt. Nu ți-a fost clar mesajul meu? a întrebat la fel de răstit, iar eu am încremenit pentru o secundă.

       Care mesaj? Anonima? M-am întrebat în sinea mea, pentru ca mai apoi să primesc răspunsul de parcă mi-ar fi citit gândurile.

        — Credeam că am fost clar când ți-am spus să stai departe de tot ce ține de anchetele mele şi să nu mă mai suni decât dacă eşti în pericol de moarte. Ai auzit? De moarte! aproape a urlat în receptor, enervându-mă şi mai tare decât eram deja.

        — De-a ce dracu te jo...

        Joci am vrut să spun dar am amuțit imediat. Miller disimulează pentru că-i este ascultat telefonul, am realizat şi am continuat creând un alt joc.

        — Ştiu ce mi-ai spus şi promit să stau departe de tot ce înseamnă lucru, dar nu de asta te-am sunat. Astăzi am ajuns acasă de la spital şi când am văzut surpriza frumoasă pe care mi-ai lăsat-o... n-am rezistat să nu te sun.

        L-am auzit cum îşi drese glasul pentru o a doua oară şi oftează din greu înainte ca vocea-i răguşită să se audă iar:

        — Legat de asta... nu aveam habar dacă îți va plăcea, dar nu m-am putut abține. Consider-o o vacanță binemeritată departe de toți şi de toate. A spus cu voce mai joasă.

        Înțelesesem mesajul său, dar asta nu-mi era nici pe departe suficient, aşa că m-am trezit vorbind din nou sub acelaşi joc.

        — Crezi că ne-am putea vedea? am întrebat plină de speranță. Ştii tu... neoficial şi fără hainele de agenți pe noi? am completat pentru a da impresia unei relații mai mult decât profesionale între noi, deşi la un moment dat, datorită relației apropiate pe care o aveam, ceilalți ne percepeau drept un cuplu. Chiar vreau să te văd! am spus sincer şi l-am auzit pe Miller cum a oftat din nou, dar a răspuns imediat.

        — O să îmi fac timp să ne vedem, dar nu promit să se întâmple prea curând, a spus făcând o mică pauză, după care a continuat. Am de lucru la birou, iar după aceea trebuie să merg să îl conduc pe vărul meu Ethan, cel despre care ți-am zis odată că vine de departe, acasă la mama mea să se cazeze. Nu-l pot lăsa singur, mai ales că s-ar putea să mai avem ceva musafiri la cină, a concluzionat, făcându-mă să mă încrunt din nou când am realizat că este vorba despre Colin.

         — Aa... Ethan! am spus, accentuându-i numele. Salută-l din partea mea şi spune-i că mi-ar face plăcere să îl cunosc. Poate veniți chiar împreună când ne vom întâlni!

        Miller a râs uşor la propunerea mea şi s-a limitat la a-mi scurta durata apelului.

        — Eu trebuie să închid acum. Sunt încă la servici şi mai am câteva bătăi de cap pe care nu le-am rezolvat.

        Deşi mă simțeam nemulțumită de convorbirea noastră, i-am înțeles intențiile.

        — Păi, atunci îți urez servici uşor şi scuze că te-am deranjat. M-a luat valul de la cadoul primit, am spus chicotind.

        Miller a râs la rândul său, salutându-mă pe o voce pe care n-am ştiut cum să o cataloghez.

        — Ai grijă să te faci bine curând, Ema, şi... nu uita că mi-e dor de tine! L-am mai auzit spunând, pentru ca mai apoi trei bipuri să mă anunțe că apelul se încheiase deja.

        Am rămas privind telefonul din mâna mea, în timp ce procesam cele spuse de el. Faptul că-i era ascultat telefonul mă punea oarecum în alertă. Miller era în pericol la fel ca şi mine, deşi nu reuşeam să înțeleg cine ar fi putut fi principalul suspect pentru asta.

        Să fie Howell? Dar de ce? Şi ce "musafiri la cină" mai are Miller?

       Mă simțeam neputinciosă pentru a nu ştiu câta oară, iar brusc capul părea că stă să îmi explodeze, motiv pentru care m-am îndreptat spre dulapul din baie unde aveam anestezicele, umplând un pahar cu apă pe care l-am dat peste cap imediat cum am pus una dintre pastile în gură.

         Nu mi-a plăcut niciodată să iau medicamente, chiar şi în momentele în care mi-erau atât de necesare, unul dintre motive fiind chiar starea de somnolență pe care mi-o ofereau aproape imediat după ce le luam, exact ca acum.

        O stare de moleşeală puse stăpânire pe mine, făcându-mă să îmi simt corpul slăbit de puteri şi să îmi doresc un somn lung şi liniştitor după toată agitația de care avusem parte, moment în care mi-am aruncat o scurtă privire reflexiei din oglinda băii şi mi-am îndreptat paşii spre patul ce domnea în mijlocul dormitorului. Nu aveam de gând să dorm prea mult, dar suficient cât să îmi recapăt forțele pentru a născoci un plan de atac împotriva... oricui mi-ar fi stat în cale.