Dorințe descătuşate

4

       Cu o mână mă spijineam în cârjă iar cu cealaltă am luat plicul întins de Elena. Nu aveam habar despre ce putea fi vorba, aşa că m-am grăbit să-l deschid pentru ca puținele cuvinte înşirate pe hârtie să mă alarmeze oarecum. Stai departe de Howell! Atât a putut să-mi scrie Miller, sporindu-mi furia pe care deja o aveam vizavi de comportamentul său.

        — Prostii! am îngâimat ca pentru mine şi am pus biletul în palma mătuşii mele, care aştepta mai mult decât acea reacție pe care o avusem.

          Probabil pentru unii ceea ce era scris acolo putea fi luat ca pe o amenințare, dar dat fiind faptul că veneau de la Miller, am ales să cred că  ar fi putut fi chiar un sfat. Cu toate astea, nu reuşeam să mai înțeleg nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Aveam nevoie de mai mult decât acel bilet amărât care nu îmi spunea nimic, ba mai mult, mă făcea să-mi pun întrebări şi la adresa lui Howell.

        În ce joc murdar am intrat? am gândit retoric, înainte ca Elena să mi se adreseze.

        — Ema, cine te-ar vrea departe de Howell? M-a întrebat, vizibil îngrijorată.

        Am ridicat ochii să-i întâlnesc privirea şi am ridicat din umeri, de parcă nu aş fi ştiut, alegând chiar să o mint pe jumătate.

        — Nu ştiu! Dar nu cred că trebuie să ne preocupăm pentru un mesaj anonim, încercam să detensionez atmosfera, căci pe chipul ei citeam clar neliniştea. Din moment ce mă implică în diferite anchete, cred că ăsta nu va fi nici primul nici ultimul mesaj pe care îl voi primi, am concluzionat, afişând un zâmbet forțat.

       Elena m-a privit oarecum convinsă de argumentele mele, dar a clătinat din cap dezaprobator.

       — Trebuie să vorbesc cu el! A promis că atât timp cât vei fi sub aripa lui, vei fi în siguranță.
A spus în timp ce începuse să îşi caute celularul pe undeva prin geantă, făcându-mă să mă îndrept rapid spre ea şi să o opresc înainte să-l sune.

       Nu voiam să fie pus în temă cu mesajul de la Miller. Dacă era ceva important în spatele acelei anonime?

       — Lasă-mă pe mine să vorbesc cu el! m-am trezit spunând şi captând atenția Elenei care mă privea sceptică. Nu vreau ca Howell să creadă că mă ascund după fusta mătuşii mele, doar pentru că am primit o anonimă. Am continuat, punând una din expresiile mele cele mai convingătoare.

        Nu voiam ca ea să se implice sunându-l pe Howell şi mare parte din ceea ce-i spusesem era adevărat. Chiar dacă eu nu aveam de gând să vorbesc cu el despre acea hârtie şi o mințeam cu bună ştiință, mă simțeam mai liniştită dacă ea nu era implicată în asta şi dacă nu-l punea pe el în temă că este vizat.

        — Cred că ai dreptate! mi se adresă Elena într-un sfârşit, după un lung schimb de priviri, făcându-mă să răsuflu pe moment, uşurată.

        — Mulțumesc pentru că ai încredere în mine, i-am spus zâmbitoare, după care am strâns-o într-o îmbrățişare afectuoasă.

        — Întotdeauna! mi-a murmurat aproape indescrifrabil, întorcându-mi zâmbetul şi s-a desprins de mine, lăsându-mă singură în acea încăpere.

        Mă simțeam datoare cu explicații  față de ea, dar cum aveam să o lămuresc ce se întâmpla, dacă nu ştiam nici pentru mine? Oricum în mintea mea, cel care avea să plătească pentru momentele astea de ceață şi furie era Miller.

        Glasurile fetelor care râdeau bucuroase, m-au scos oarecum din acea stare de nervozitate şi m-am îndreptat spre sufrageria casei, acolo unde un zâmbet mi s-a întipărit pe față când am văzut cum alergau în urma lui Puffi, un Bichon Maltez, de doar un an, pe care i l-am dăruit Elizei de ziua sa.

         Nici eu n-am scăpat de bucuria ghemului pufos de culoare albă, căci odată ce m-a simțit în acea încăpere, şi-a schimbat direcția şi s-a îndreptat glonț spre mine, trecând razant pe lângă cârjă şi aproape dezechilibrându-mă.

        — Şi mie mi-a fost dor de tine, Puffi! am spus în timp ce m-am aplecat în aşa fel încât să pot ajunge să-l scarpin sub botic, aşa cum ştiam că-i place.

       Fetele s-au apropiat şi ele, completând pentru mine, ceea ce credeam că este tabloul fericirii. Cel puțin când eram acasă, mă încărcau pozitiv şi-mi transmiteau acea stare de bine de care aveam atâta nevoie. Ele erau pentru mine motivația şi fericirea, dincolo de golul pe care îl lăsaseră în mine, cu ani în urmă, atât Tom cât şi Colin.

       Le-am îmbrățişat pe fiecare în parte şi le-am sărutat creştetul în cel mai afectuos mod posibil, după care am încercat să mă eschivez şi să câştig ceva timp pentru mine şi planurile mele.

       — Mami merge în dormitor pentru că e puțin obosită acum, am spus privindu-le cu atâta drag, chipurile gingaşe care îmi zâmbeau.

       Nu le mințeam în totalitate, căci aveam nevoie de ceva odihnă, dar cel mai urgent era să-l pot suna pe Miller în intimitatea camerei mele, ştiind sigur că nu voi fi întreruptă sau auzită.

       Fetele s-au arătat a fi mai mult decât înțelegătoare şi s-au oferit chiar să mă conducă până în dreptul uşii, cu Puffi pe urmele noastre, chiar dacă insistasem că nu e nevoie.

        Am privit cu drag cum Ana îmi ducea cârja în timp ce Eliza mă ținea strâns de mână de parcă în ea ar fi stat toată baza mea.

       — Vă mulțumesc! le-am spus amândurora şi le-am mai sărutat încă o dată, atunci când am ajuns în fața camerei. Şi ţie! M-am adresat şi câinelui care lătrase, dând din coadă,  pregătit şi el să primească o mângâiere, moment în care am început toate să râdem şi l-am făcut să fugă.

       — Somn uşor, mami! mi-a urat Eliza, însă n-am apucat să-i mai răspund că aproape imediat a luat-o pe Ana de mână şi a început să alerge iarăşi după câine.

        M-am asigurat că sunt singură şi am încuiat camera pe dinăuntru, îndreptându-mă spre noptiera unde ştiam că Elena îmi adusese telefonul, al cărui ecran am rămas privindu-l lung.

        Nici măcar un apel. Un amărât de apel să ştie cum sunt. Sau poate un mesaj. Nimic. Unde s-a dus afecțiunea ta, Miller? Am gândit pentru mine, după care am format în grabă numărul său.