Dorințe descătuşate

25

        În dimineața aceea, mi-am sărutat copilele şi le-am strâns la piept de parcă ar fi fost ultima dată când le vedeam.

        — Să fiți cuminți şi să o ascultați pe Elena!
Le-am rugat în timp ce se dezlipeau de mine, făcând-o pe cea din urmă să mă privească zâmbind amar. 

        — Eşti sigură că vrei deja să lucrezi?
M-a întrebat în speranța că mă voi răzgândi.

         I-am zâmbit înapoi şi am pupat-o pe obraz, luând-o şi pe ea într-o îmbrățişare scurtă, dar plină de recunoştință vizavi de tot ceea ce făcuse vreodată pentru mine.

        — E doar muncă de birou!
Am mințit în încercarea de a o linişti şi mi-am aruncat privirea deasupra umărului său drept, făcând-o să se întoarcă şi ea la o sută optzeci de grade, observând astfel silueta lui Mike, care se apropia de noi. 

        — Te duc eu!
S-a trezit şi acesta să spună, fără a-mi da posibilitatea de a-l refuza, căci a trecut pe lângă noi, oprindu-se abia afară în dreptul maşinii mele.

        Cumva, o cursă contra cronometru îmi era pregătită încă de dimineață fără ca eu să-mi dau seama, dar am acceptat ideea lui Mike de a mă însoți, căci voiam să aflu mai multe despre planurile sale.

        — De fapt... Mike, l-am strigat făcându-l atent la mine, dacă nu te deranjează prea tare, m-aş simți mai liniştită dacă ai rămâne mai mult pe aici. Le-aş şti pe ele mai în siguranță.
Am îndrăznit să spun, arătând spre cele trei care mă priveau din pragul uşii, atunci când mă apropiasem de maşină, iar el îmi făcuse semn să intru pe scaunul din dreapta şoferului.

        — Promit să te duc şi să mă întorc cât de repede pot, veni răspunsul lui şi porni maşina, ieşind din curte. Voiam să vorbesc ceva cu tine.
M-a anunțat pe un ton deloc plăcut, evitându-mi privirea.

        — Ce e?
Am întrebat curiosă.

        Mike a înghițit în sec, iar după ce mi-a aruncat o privire în grabă, a tras aer în piept de parcă îi era greu să vorbească despre asta, găsindu-şi cu greu cuvintele. 

        — Ema... dacă nu ar fi important, nu ți-aş cere asta, dar...  Am nevoie de ceea ce ți-a lăsat tatăl tău!
A spus dintr-o dată, iar eu am înghețat instant la cele auzite.

        — Ce ştii tu despre asta?
Mi s-a părut cel mai firesc să-l întreb. Credeam că doar eu, Tom şi Colin eram legați de acel secret.

        Mike a citit uimirea de pe chipul meu, văzându-se obligat să-mi ofere o explicație.

        — Atunci când Tom a fost salvat din fosta voastră casă, eram şi eu acolo. Ştiu toate poveştile din spatele vostru la fel cum ştiu şi că dacă acele informații ajung pe mâini greşite, veți avea de suferit.

        Ceea ce-mi spusese nu era nimic nou pentru mine, singura noutate rămânând faptul că el era o persoană în plus care voia ceva de la mine.

         — Îmi pare rău, Mike! Nu pot să ți le dau! i-am răspuns categoric, scuturând din cap în semn negativ, făcându-l să ofteze. De ce aş face-o? am întrebat mai mult retoric. Mi-am asumat riscul atunci când am ales să-mi fac propriile planuri şi nimic nu mă va face să mă răzgândesc.
L-am anunțat cu voce din ce în ce mai ridicată.

         — Nici măcar Colin?
L-am auzit pe Mike întrebând, iar privirea mea s-a fixat pe chipul său serios.

         — Ce vrei să spui cu asta?
Am continuat, căci, deşi părea absurd, asta îmi sunase a amenințare.

         — Nu înțelege greşit! m-a sfătuit, susținându-mi privirea. Voiam să ...

         — Zici că poate şi el asta urmăreşte.
Am continuat eu, atunci când am realizat ceea ce voia să spună.

        Mike a afirmat tăcut, iar după câteva clipe de linişte în care m-a lăsat să-mi pun ordine în miile de gânduri, a rupt din nou tăcerea.

         — Noi suntem de partea binelui, de partea ta, a ținut să mă asigure, înainte să continuie. De ce nu vrei să scapi de o astfel de povară? Trebuie să fii inconştientă să...

         — Rămâne tot nu!
L-am întrerupt hotărâtă, făcându-i semn să încetinească şi să tragă pe dreapta, căci ajunsesem deja la sediul MPD.

         Mike s-a conformat şi nu a mai încercat să readucă subiectul în discuție, limitându-se doar la a-mi schița un zâmbet forțat şi dezamăgit, fluturând o mână în aer atunci când, odată coborâtă, mi-am aruncat privirea spre el.

         Toată discuția aceea nu făcuse decât să mă tensioneze, iar eu nu avusem nevoie de asta atunci.

         Am intrat în clădire, sub atenta supraveghiere a lui Mike, şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să inspectez prezența.

         Recunoscusem pe holurile destul de pustii pentru ora aceea, doar câţiva agenți de la circulație şi alți doi colegi de la birouri.

         Ajunsesem la lucru înaintea lui Howell, care probabil se odihnea după noaptea nedormită de care avuse parte, şi m-am strecurat în biroul lui, căutând ceva. Nu ştiam ce. Dar orice lucru nelalocul lui, putea să însemne indicii importante în recunoaşterea individului care-mi era şef. Nu-mi puteam scoate din minte, imaginea aceea vagă a celui din Suv, care se asemănase atât de tare cu el. Îmi doream să fie doar paranoia mea şi tot ce speram era să găsesc doar dosare ale cazurilor rezolvate sau nu.

          După câteva minute de cotrobăit prin toate sertarele, spre dezamăgirea mea, nimic nu părea suspect.

         Am zăbovit chiar şi pentru a admira tabloul ce încadra perfect chipul unei copilițe de cam şaisprezece ani. La o primă vedere nu părea să-i semene lui Howell. N-am ştiut dacă acesta fusese căsătorit sau dacă avea copii, aşa că putea fi oricine în poza aceea că tot n-aş fi avut habar, totuşi, ceva mă îndemnase să iau rama în mână, moment în care ceea ce părea o fițiucă, se strecurase dintre suport şi poză, căzând la picioarele mele.

        Ştiam eu!
Am exclamat cumva mulțumită de faptul că instinctul nu dăduse greş nici de data aceasta, şi am aşezat înapoi tabloul, pentru ca mai apoi să-mi îndrept toată atenția spre hârtia suspectă de la picioarele mele.

       Cele câteva adrese şi nume înşirate pe acea foaie, erau tot ce aveam nevoie să pornesc de undeva în căutarea adevărului.