Dorințe descătuşate

19

       
        Pe chipul agentului insuportabil citeam un ditamai ce dracu? v-a adunat acum Barton pe toți? şi brusc am avut impresia că-i sunt, dacă era cu putință, mai antipatic decât eram deja din pricina Emei, căci probabil fusese pus în temă de trecutul meu şi toate legăturile pe care le avusem de-a lungul timpului, iar cel din fața mea, era fără doar şi poate cea mai de bază persoană care-mi fusese vreodată alături.

        Întotdeauna l-am considerat pe Barton Clawick un tip plin de surprize, mai ales din momentul în care m-a recrutat în echipa sa alături de Miller, dar nu m-am aşteptat nici o clipă să mi-l readucă în viața mea şi pe Mike într-o astfel de postură.

        L-am analizat rapid din cap până în picioare, căutând la individul din fața mea amintirea vechiului meu camarad, iar, la rândul său, blondul mă fixa cu privirea aceea ciocolatie, schițând un zâmbet ştrengăresc, conştient de şocul de pe chipul meu. Părea că fusese nerăbdător să ne vedem, dar eu îmi priveam prietenul cel mai bun şi nu reuşeam încă să-mi dau seama ce fel de reacție ar fi trebuit să am. Îmi venea să-l strâng în brațe la fel de mult cum îmi venea să-l şi pocnesc pentru toate lucrurile pe care nu mi le spusese.

        Oare după atâta timp mai suntem în aceeaşi tabără? Era doar o întrebare care-mi străfulgeră gândurile şi la care speram să aflu răspunsuri cât mai rapid.

         Abia când brațele lui s-au încolăcit în jurul trupului meu, trăgându-mă într-o îmbrățişare strânsă, dar scurtă, mi-am dat voie să trag destul aer în piept încât să permită plămânilor să reînceapă a respira normal şi gândurilor negre să se risipească odată cu oftatul ce mi-a părăsit buzele.

        Prietenul meu era acolo, aşa cum simțisem că fusese întotdeauna. Puțini erau cei care rămâneau loiali, dar ştiam că Mike era una dintre persoanele în care aveam cea mai mare încredere şi tot ceea ce făcuse avea o explicație logică pe care eram dispus să o ascult.

         Mă duruse când el alesese să plece din acest oraş, dar promisesem să-i respect dorinţa şi să nu intervin în viața sa decât atunci când el mi-o va cere, dacă asta avea să se întâmple vreodată.

        — Colin, frate... n-ai idee cât am aşteptat să te văd!
Mi-a spus entuziasmat, cu un mega zâmbet pe chip, atunci când s-a dezlipit de mine, creând în pieptul meu un nod.

        Mă simțeam cuprins de bucurie şi de furie deopotrivă, dar faptul că Miller asista la acea întrevedere mă împiedica să-mi pot exprima întreaga stare creată de surpriza pe care mi-o făcuse, aşa că m-am limitat la a-i arunca o privire ce-i promitea o altfel de discuție privată şi am căutat să scurtez orice dialog dinafara subiectului pentru care ne aflam acolo în momentul acela, arătând subtil spre cel care ne privea indiferent.

        Mike a prins imediat ideea, exact ca pe vremuri când ne vorbeam din priviri, şi îndreptânsu-şi atenția spre cel din dreapta mea, a scos din buzunarul interior al gecii un plic pe care i-l înmână lui Miller.

        — Asta e pentru voi! s-a grăbit să spună, oferindu-i acestuia un motiv pentru a-şi lua ochii de la noi. Iar asta pentru tine, a completat cu voce joasă, profitând de neatenția agentului ce analiza conținutul plicului şi plasând în palma mea o hârtie, atunci când mi-a strâns mâna în semn de salut. Eu trebuie să plec acum! Ne-a lămurit privindu-şi ceasul de la mână, de parcă ar fi fost în întârziere.

         Am aprobat tacit ceea ce se voia a fi un salut şi l-am lăsat să plece, dar ştiam că trebuie să reiau legătura cu el, imediat cum timpul avea să-mi permită asta.

         Brusc mă simțeam îndatorat față de propria-mi persoană să fac ordine cât de curând în propria-mi viață, începând cu persoanele din trecutul ce părea să revină.

          Faptul sigur că Nick o vâna pe Ema, mă ducea în aceeaşi stare de nelinişte pe care nu o mai simțisem încă de pe vremea când lucram pentru Tom, dar în egală măsură mulțumeam cerului că puteam să regăsesc în Mike acelaşi aliat de pe atunci.

         Doar pe Miller îl găseam undeva în plus şi mă seca ideea că el chiar mi-ar fi ținut locul în aşternuturile micuței mele cu scuza de a o proteja.  Poate că strategia lui Barton de a ne pune să lucrăm împreună avea să dea roade, dar eu mă răzvrăteam pe dinăuntru ori de câte ori vedeam chipul Păpuşelului şi greu mă stăpâneam să nu-i ard câteva, aşa... de drag.

         — Ce avem?
Am întrebat mai aspru decât aş fi intenționat, făcându-l pe Miller să-mi arunce o privire piezişă înainte de a-mi înmâna câteva poze ale unor bărbați şi o listă cu ceva ce se asemăna cu nişte adrese, dar cu toate că mi-am trecut ochii peste ele, nu voiam să stau să descifrez vreo ceva în lumina slabă oferită de lună, iar el a părut să înțeleagă.

         — Să mergem!
M-a îndemnat, luând-o înaintea mea, lăsându-mă pentru câteva clipe singur.

          Mi-am rotit privirea de jur împrejurul meu, de parcă m-aş fi aşteptat ca Ema să iasă de prin desiş şi să mă surprindă aşa cum reuşea să o facă altă dată, deşi singurul lucru ieşit din comun era o luminiță care se mişca şi pe care o zărisem pe partea  cealaltă a lacului, dar care mi-a adus aminte de cele două fetițe care alergau cu câteva zile în urmă un ghemotoc de câine alb.

         Am zâmbit amar la amintirea aceea, revenind din visare la realitatea dură unde nici nu ar fi trebuit să îndrăznesc la a mă gândi în acel moment cum ar fi dacă...

         Am închis ochii pentru o secundă, iar imaginea ei de atunci când se pierduse în brațele mele, m-a făcut să oftez. Of! Ema... ființa aceea atât de dragă mie... acum nu-mi mai aparținea, fiindcă avuse curajul de a-şi deschide inima în fața unuia ca Miller, pe care-l înghițeam din ce în ce mai puțin.