Dorințe descătuşate

13

         Spre nemulțumirea lui Miller, l-am lăsat cu cei doi în camera de motel şi am ieşit imediat cum acesta mi-a dat adresa unde aveam să mă văd cu Ema. El avea să ne ajungă din urmă după ce rezolva micul inconvenient, dar nu-mi băteam capul cu asta.

          Eram prea nerăbdător să o văd, să o ştiu în siguranță. Până şi simpla sa amintire recentă stârnea în mine fiori pe care îi voiam uitați, făcându-mă să măsor minutele până când aveam în sfârşit să o întâlnesc.

          Am dezamăgit-o atât de tare atunci când m-a găsit în acel depozit..., mi-am spus, amintindu-mi chipul său înlăcrimat atunci când schimbul de focuri se terminaseră. Nu aşa îmi imaginasem momentul reîntâlnirii şi chiar simțeam că o dădusem în bară. Mi-a venit să oftez de parcă aş fi alergat la maraton şi ori de câte ori mă gândeam la asta mă simțeam ciudat. Puținele cuvinte pe care reuşisem să le schimbăm atunci, avuseseră o încărcătură aparte pentru mine.

        Exact cum mi-a indicat Miller, am lăsat maşina în parcarea subterană a clădirii impunătoare aflată într-o zonă destul de cunoscută între grupările rău famate ale Midletown-ului, şi n-am rezistat să nu mă întreb de ce a ales ca punct de întâlnire, acoperişul acela, la o oră aşa de târzie, deşi gândindu-mă mai bine... Ema din prezent nu mai era aceeaşi cu Ema pe care o cunoscusem eu.

         Destul de precaut ca nimeni să nu mă vadă, am urcat cu liftul până la etajul douăzeci, iar de acolo am folosit scara de incendiu exact aşa cum îmi spusese Miller, ceea ce mă făcea să realizez că nu era prima dată când aceştia urcau aici. Probabil era un punct cheie pentru ei, dar acum nu asta mă interesa pe mine.

          Odată ajuns pe acoperiş, mi-am rotit privirea de jur împrejurul meu căutând silueta Emei, nereuşind însă să desluşesc mai nimic doar în lumina difuză a lunii.

          — Ce cauți tu aici? Şi unde e Miller? vocea ei m-a făcut să-mi îndrept privirea undeva în dreapta mea.

         Atunci am văzut-o rezemată de marginea groasă a acoperişului. Era acolo aceeaşi siluetă suplă de parcă anii nu trecuseră deloc peste ea, cu păru-i în valuri lejere în adierea uşoară a vântului, ce-i încardau chipul perfect al cărui ochi mă priviseră sceptici pentru o clipă, dar aruncând din când în când câte o privire fugitivă şi undeva în josul străzii, de parcă ar fi aşteptat ca ceva să se întâmple.

         Am înghițit în sec orice aş fi avut de spus şi m-am apropiat încet de locul în care se afla ea, de parcă aş fi vrut să verific dacă e reală şi ceea ce văd sau aud nu e doar în imaginația mea, iar atunci m-a întrebat din nou, făcându-mă să îmi revin din starea aceea ciudată.

         — Unde e Miller? De ce nu a venit? m-a întrebat cu o voce gravă, aproape tremurândă, făcându-mă să mă încrunt.

        Doar nu crede că... am gândit ca pentru mine şi m-am oprit în loc, undeva la doi metri în fața ei, ridicând mâinile în aer de parcă aş fi fost în defensivă, reuşind chiar să îngaim un va veni şi el, menit să o liniştească pe Ema care mă fixa la rându-i, cu o expresie pe care nu reuşeam să o cataloghez decât glacială.

         Ochii aceia ai căror culoare cameleonică o adoram, mi se păreau acum mai întunecați ca niciodată, deşi nu reuşeau să-mi alunge dorința tot mai arzătoare de a o strânge în brațe.

         — Eu am vrut să te văd! am spus într-un final după un lung schimb de priviri, căci o simțeam tot mai sceptică cu privire la faptul că eu mă aflam acolo atunci cu ea, în locul celui pe care îl aştepta.

        Avea şi dreptate oarecum. Eu eram cel care fusese egoist şi-i ascunsesem cu bună ştiință faptul că voiam să o întâlnesc personal, dar asta doar din teama că ea m-ar fi putut refuza.

        — De ce? a întrebat ridicând din umeri şi întorcându-se cu spatele la mine, aruncând o nouă privire spre locul pe care îl fila încă de când o văzusem.

         M-am apropiat de ea şi am privit la rândul meu în direcția aceea, însă fără a observa nimic special, iar atunci când i-am acordat atenție ei şi privirile noastre s-au întâlnit din nou, mi-am găsit curajul de a spune exact ce simțeam în acel moment:

         — Vreau să te protejez, micuțo! Vreau... să te protejez, am accentuat pentru a fi sigur că am fost înțeles. Cum am făcut mereu... am mai gândit pentru mine, căci lipsa mea din viața ei nu fusese întâmplătoare.

         Odată cu răspunsul meu, am observat cum ochii ei prindeau un licăre aparte şi nu mi-a luat mult să realizez că acelea erau lacrimi. Lacrimi ce stârneau în mine o neputință sfâşietoare, care mă făcea să mă simt stânjenit de propriile-mi vorbe. Undeva greşisem.

          — Pot să îmi port şi singură de grijă! mi-a spus mai apoi pe un ton rece, evitând să-mi întâlnească privirea, lucru care mă durea al naibi de tare. Suntem din găşti diferite, ai uitat? m-a întrebat apoi, cu acelaş glas tremurând şi plin de ironie.

         Nu uitasem. Nu era ceva ce se putea uita, dar eu eram în căutarea căii de mijloc.

         — Hei! am strigat-o şi m-am apropiat atât de tare de ea încât puteam să-i simt respirația pe chipu-mi trist, ridicându-i bărbia astfel încât să o oblig să mă privească. Poți avea încredere în mine! i-am rostit cât de convingător am putut şi în secunda următoare mi-am încolăcit mâinile în jurul ei, trăgând-o într-o îmbrățişare strânsă, ascunzându-mi astfel chipul în părul ei ondulat, căci nu voiam să vadă că lacrimile mă năpădiseră şi pe mine, făcându-mă mai vulnerabil ca niciodată.

         Îmi fusese atât de dor de ea... dar atât de dor, că nu existau cuvinte care să poată exprima cu exactitate starea în care mă aflam, iar o îmbrățişare nu era nici pe departe de ajuns ca să îmi revin. Aveam atâta nevoie de ea...