Dorințe descătuşate

7

       M-am trezit cu greu din patu-mi comod, dar gândurile nu-mi dădeau pace nici în miez de noapte şi m-am strecurat pe terasă pentru ca mai apoi să ajung în grădina din spatele casei, acolo unde am verificat încă o dată ceea ce ascunsesem cu mult timp în urmă.

      Ştiam că va veni momentul în care se va afla ceea ce dețin, şi mulți, printre care şi Tom, vor vâna acele informații. Speram să se întâmple asta, dar nu acum când mă simţeam neputincioasă, fără măcar Miller care să-mi apere spatele.

       Nu aveam suficientă încredere în nimeni şi drept dovadă nu am spus nimănui despre comoara pentru care îmi riscam viața. Credeam că singurul care ştia era Colin, dar mă îndoiam că avea să mă dea de gol. Ar fi făcut-o cu mulți ani în urmă, deşi cred că puțina afecțiune pe care mi-o purtase atunci l-a făcut să renunțe la acest gând.

       E aici! am gândit şi am pus la loc
stik-ul pe care l-am ascuns în forma unei broscuțe verzi printre iarbă, fiindu-mi greu chiar şi mie să-l găsesc uneori, când aceasta era prea mare.

       Un foşnet scurt, venit de la frunzele uscate de salcie, ce se afla undeva în spate, m-a făcut să-mi mut privirea de jur împrejurul meu, însă fără a observa nimic.

       Ce ciudat! am gândit pentru mine şi m-am întors la broscuța pe care am ascuns-o mai bine.

       — Doamnă Ema, de ce nu dormiți? O voce masculină, destul de familiară, m-a făcut să mă ridic rapid din iarbă și să constat că nu eram singura care mişuna prin grădină la ora aceea târzie.

      — Evan! Dar tu de ce nu dormi? i-am răspuns cu aceeaşi întrebare grădinarului nostru, după care am strâns mai tare cordonul capotului din satin în jurul meu, căci fiori reci mi-au trecut prin şina spinării când i-am întâlnit privirea, ce părea întunecată sub clarul acela de lună sau poate era doar rodul imaginației mele care vedea pericol la fiecare pas şi în oricine.

      El m-a privit câteva clipe şi a zâmbit, ridicând din umeri, după care mi-a răspuns de parcă era cel mai evident şi normal lucru:

      — Când nu am somn, mă plimb printre florile mele.

      Am zâmbit la rândul meu şi l-am lăsat să mă urmeze prin grădină, sub clarul de lună care mă fascina, deşi prezența lui mă luase pe nepregătite.

      Nu am acordat niciodată suficientă atenție personalului care se ocupa de maşini sau de grădină, dar acum analizând per ansamblu bărbatul de lângă mine, o mulțime de întrebări îşi făceau loc în mintea mea. Evan nu era deloc urât pentru cei treizeci şi ceva de ani pe care îi avea. Îl percepeam ca pe un bărbat de statură medie, cam la o sută opzeci de centimetri şi corp vizibil întreținut de parcă ar fi mers la sală, deloc neglijent  în ceea ce priveşte părul sau barba ce punea în evidență doi ochi căprui foarte expresivi, iar faptul că se dedicase în totalitate florilor, îmi era cel puțin ciudat. Orice bărbat la vârsta asta are deja o familie sau măcar o iubită, dar nu şi el. De când s-a mutat în casa mătuşii mele, mereu a fost un singuratic sau poate mi s-a părut.

         Am aruncat o nouă privire asupra lui, iar el şi-a curbat buzele într-un zâmbet, făcându-mă să mă simt stingher.

         — Evan... de ce grădinar?
Mi-am făcut curaj să întreb într-un sfârşit, oprindu-mă, undeva aproape de leagănul din lemn pe care m-am şi aşezat mai apoi, cu el pe urmele mele.

        El m-a privit pentru câteva secunde, iar mai apoi şi-a rotit ochii de jur împrejurul nostru de parcă ar fi fost pe punctul de a-mi spune cel mai mare secret al său.

       — Îmi plac florile! mi-a răspuns simplu, făcându-mă să mustăcesc incredulă.

       Trebuia să fie ceva acolo care să-l fi determinat să aleagă o astfel de meserie, dar el nu se lăsa descusut, sau cel puțin aşa am crezut până când m-a fixat din nou, în timp ce mişca leagănul pentru mine. 

       — Dacă v-aş spune... de fapt... nu e nimic de spus, a concluzionat spre dezamăgirea mea.

      Am ales să încuviințez, deşi eram curioasă ce începuse să zică şi i-am făcut semn să oprească legănul, căci voiam să cobor. Vorbeam pentru prima dată cu el în cei doi ani de când lucra la noi şi puteam să-i înțeleg reținerea de a se expune față de mine, dar faptul că eram în miez de noapte cu Evan în grădina casei, putea crea confuzie în jurul meu, iar eu nu-mi doream asta. Aveam destule lucruri la care să țin piept.

        El a făcut întocmai, şi a oprit acel leagăn, dându-mi apoi şi mâna sa pentru a mă sprijini de ea, căci rana de la picior începuse din nou să se facă simțită, forțându-mă să schiopătez vizibil.

        — Sunteţi bine? m-a întrebat imediat şi am avut impresia că voia să mă ia în brațe, lucru care m-a făcut să aprob instant.

        — E o durere suportabilă, l-am asigurat, în timp ce ne îndreptam spre terasa de unde ieşisem.

        Şi din nou, faptul că era atât de grijuliu cu mine şi de atent mă făcea să-mi pun întrebări în privința lui. Părea să ştie cum se tratează o femeie, dar cu toate astea...

         El s-a rezumat la a mă însoți în linişte, oferindu-mi brațul său pentru a mă sprijini, până când am ajuns în fața uşii, unde m-am desprins de el şi i-am zâmbit recunoscătoare.

        — Mulțumesc! i-am spus în speranța că avea să mă lase din nou singură cu gândurile mele.

        — Oricând aveți nevoie, mi-a răspuns apoi, dispărând aproape instant din raza mea vizuală.

        Poate că nu sunt chiar atât de singură, am gândit pentru mine şi am intrat în camera mea unde m-am aşezat între perne, pe patu-mi moale. Până la urmă puteam să găsesc aliați chiar printre cei care erau în jurul nostru. Era nevoie doar de ceva încredere reciprocă, pe care aveam de gând să o câştig încetul cu încetul.