Dorințe descătuşate

5

     Colin pov.

      — Eu merg să-mi iau o cafea. Tu vrei? mă întrebă Miller, în timp ce aruncă pe birou unul dintre dosarele pe care le analiza.

      L-am urmărit extenuat cum se ridică de pe scaunul său şi am scuturat din cap negativ. Nu aveam nevoie de cafea. Aveam nevoie de indicii pe care nu reuşeam să le găsesc. Faptul că răsfoisem deja zeci de dosare, iar eu recunoscusem doar două persoane care m-ar fi putut ajuta, îmi crea o stare de nervozitate care-mi tăia inevitabil concentrarea.

       Am aruncat nervos dosarul pe care îl aveam în mână şi mi-am trecut palmele peste fața-mi aproape adormită pentru ca mai apoi să mă ridic pornit pe ideea de a continua cu un altul. Căutând cu privirea pe care l-aş fi putut lua, pe birou am zărit telefonul lui Miller, care se aprinse silențios, afişând în toată splendoarea ei, o poză în care zâmbea superb, nimeni alta decât Ema. Am rămas privind ochii aceia cameleonici, pe care niciodată n-am reuşit să percep dacă sunt albaştri sau verzi, cum erau încadrați între şuvițele castanii şi rebele, fapt care m-a făcut să zâmbesc. Era aceeaşi. Timpul părea să nu fi trecut deloc peste ea, ba mai mult, după ce o văzusem în acel depozit blestemat, acum eram sigur că emana şi un aer de femeie stăpână pe sine.

       Am oscilat câteva clipe între ideea de a-i răspunde sau nu, alegând inevitabil să nu fac o astfel de prostie, deşi dorința de a-i auzi glasul încă o dată începuse să mă ardă pe dinăuntru. Mi-era dor de ea mai mult ca niciodată, iar acum când o avusem aşa de aproape, inima părea să nu mă mai asculte deloc.

       N-a fost nevoie să-mi mai rețin impulsul de a-i răspunde prea mult timp, căci telefonul s-a oprit la un moment dat, luând din fața ochilor mei acea imagine care stârnise avalanşa din interiorul meu, iar Miller îşi făcu intrarea în birou, ținând într-o mână o ceaşcă mare de cafea şi într-o alta un sandviş din care înfuleca flămând.

      — Bine că ai poftă de mâncare, am spus tăios după ce l-am privit lung, făcându-l să mă urmărească nedumerit cum m-am trântit din nou pe scaun şi am gândit ca pentru mine că mie mi-a pierit odată ce am văzut-o pe Ema.

      Eram în egală măsură atât gelos cât şi nervos pe Miller. Modul în care alesese să închidă subiectul legat de ea mă făcea să cred că ştie sau e ceva acolo ce mi-a ascuns cu bună ştiință.

      — Mai bine te-ai duce să te odihneşti şi tu! m-a sfătuit, vizibil iritat de modul în care i-am aruncat acea remarcă legată de sandvişul său.

      — Nu sunt obosit! am încercat să mint, deşi cel mai mult mă simțeam obosit psihic.

       Miller se aşeză pe scaunul său şi observă modul insistent în care îi fixam telefonul, fapt care îl determină să îşi lase cafeaua pe birou şi să îl ia în mână pentru a-l analiza, aruncându-mi imediat un zâmbet arogant, pe care greu m-am abținut să nu i-l şterg cu un pumn binemeritat.

       — Du-te să te odihneşti! mi-a ordonat din nou, ridicându-se de pe scaun şi părăsind încăperea cu telefonul la ureche, semn că nu voia să aud ce avea de discutat.

      Doar gândul că vorbea cu Ema, făcea sângele să-mi curgă alert prin vene, redându-mi acea stare de agitație şi făcându-mă să mă ridic la rândul meu.

       Simțeam nevoia de aer curat şi de linişte în aceeaşi măsură şi n-am zăbovit prea mult, îndreptându-mă țintă spre maşina pe care o parcasem undeva în subsolul clădirii. Nu dădeam randament în starea în care mă aflam, iar impulsul mă purta acolo unde aveam să o simt pe Ema cât mai aproape de sufletul meu.

        Călcam accelerația ori de câte ori aveam ocazia să măresc viteza, făcând slalom printre maşinile ce păreau că stau în loc pe lângă a mea, fără a mă gândi vro secundă că mă pot pune în pericol atât pe mine cât şi pe ceilalți. Eram atât de agitat şi atât de nervos, iar tot ce vedeam în fața ochilor era imaginea lui Miller când observă apelul de la Ema.

         Ce dracu a văzut Ema la el? Dintre toți bărbații de pe pământul ăsta...  am gândit egoist, orbit de gelozie, fiindcă dincolo de faptul că se apropiase de Ema, trebuia să recunosc că Miller putea fi considerat un bărbat atrăgător, potent, competent şi mereu stăpân pe situație chiar şi în cele mai grele încercări. Demonstrase asta.

        Am încetinit maşina în dreptul micii pădurici şi am parcat aproape de poteca atât de cunoscută mie, frânturi de amintiri revenindu-mi în minte cu fiecare pas pe care îl făceam pe acea cărare spre lacul ascuns dintre copaci şi am oftat din greu la gândul că Ema împărțea cândva cu mine acelaşi loc tainic.

        Îmi doream atât de tare să o pot strânge în brațe şi să-i spun cât mi-a lipsit, încât mă durea fiecare amintire a atingerii sale. Dar asta era tot ce mai aveam acum, după atâta timp în care mă îndepărtasem cu bună ştiință.

       Privind în jurul meu, după cinci ani de zile, totul mi se părea intact. Aceleaşi cărări nu prea circulate, aceleaşi bănci ponosite şi acelaşi lac pe al cărui ponton m-am oprit să zăresc în depărtare, de celaltă parte a lacului, singurul lucru pe care nu-l mai observasem până atunci. O femeie urmărea cu privirea, cum cele două fetițe gălăgioase ale căror glasuri se auzeau vag până la mine, alergau după un câine mic şi alb, făcându-mă să zâmbesc involuntar la imaginea ce se derula în fața ochilor mei şi întristându-mă totodată când am realizat că eu nu voi putea avea niciodată familia pe care rareori îndrăzneam să mi-o imaginez.