Dorințe descătuşate

37

Ema pov.

       Ignoram lacrimile ce-şi dăduseră curs pe chipu-mi întristat şi speriat în aceeaşi măsură şi cu toate că mă durea sufletul să-l văd aşa rănit şi într-o stare în care nu-l mai văzusem până atunci, nu reuşeam să-mi desprind buzele de ale sale, căci  tânjisem cu îndârjire după astfel de momente între noi. Teama de a nu-l pierde, sentimentele care nu dispăruseră niciodată, dorul, toate astea la un loc se aduneseră într-un amalgam de trăiri prin care nu-mi amintesc să mai fi trecut vreodată. Aveam impresia că nu mi-ar fi ajuns timpul pentru a-i putea demonstra cât de mult îmi lipsise şi abia atunci când el gemu din pricina durerii, am îngăduit a mă desprinde din sărutul cald şi plin de subînțelesuri.

          — Iartă-mă! am şoptit cu glasul aproape sugrumat de lacrimi şi mi-am trecut palma peste chipu-i ostenit pe care îl sprijini în poala mea.

         Aveam atâtea motive pentru care să-i cer iertare...

         Colin vru să pară tare, deşi mi-erau evidente lacrimile ce-i încețoşau privirea, dar după ce îşi căpătă puține forțe, duse mâna undeva într-o parte,  se ridică în şezut şi negă uşor printr-o înclinare a capului înainte de a mi se adresa.

         — Nu, Ema! Nu avem timp şi nici nu e locul pentru discuția asta acum, grăi pe un ton ce insinua că era la fel sau poate chiar mai afectat decât mine de situația în care ne aflam.

        Şi m-a durut! Oh! Cât doare iubirea, dar mai ales deciziile pripite luate în defavoarea acesteia şi miile de gânduri ce duc la aceeaş întrebare: ce ar fi fost dacă?

        Cu ani în urmă trecusem razant pe lângă fericirea ce ar fi putut să mă împlinească şi căreia îi dădeam acum şi un nume, iar asta mă făcu să-mi doresc să recuperez orice s-ar fi putut recupera, dacă mai era cazul.

       Colin făcu efortul de a se ridica singur, iar eu l-am urmat cercetând cu privirea de jur împrejurul nostru printre dărâmături fără a căuta ceva anume, până când l-am văzut pe însuşi Tom Cambel. După atâta timp în care nu văzusem ora să-l întâlnesc, în acele clipe, în acel depozit, devenisem confuză. Prin simpla sa prezență reuşise să stârnească în mine o furtună de furie, dar totuşi era cel care mă crescuse şi orice ar fi făcut nu putea şterge cu buretele momentele în care îl simțisem ca pe un tată, iar inima avea tendința de a se înmuia în fața imaginii sale dezolante. Să-l văd atât de rănit, plin de sânge ce-i acoperea pielea murdară şi cu hainele acelea răpciugoase îmi insufla cumva milă, dar şi nervi. De ce trebuia ca unul cu prestigiul lui să se fi implicat vreodată în treburi atât de necurate? Avea tot ce şi-ar fi putut dori. Nu-i lipsea nimic şi cu toate astea se prestase la cele mai josnice surse de a câştiga ceva în plus. Nu-mi era atât de indiferentă pe cât mi-aş fi dorit starea lui, dar oricum aş fi privit, nu avea cum să-mi dispară din minte că majoritatea situațiilor periculoase şi neplăcute în care fusesem vreodată implicată i le datoram lui.

      Colin se opri în dreptul corpului ce părea în stare de inconştiență şi mă privi de parcă ar fi înțeles exact cât de tare-mi fierbea sângele în vene.

      — Ajută-mă să-l luăm de aici! mă îndemnă înainte de a se apleca în încercarea de a-l ridica de un braț, deşi propriile răni îl incomodau vizibil.

       N-am aşteptat să mi se spună şi a doua oară, iar din câțiva paşi m-am apropiat de ei, reacționând abia când Tom începu să se dezmeticească şi să se vaite la rândul său.

        Colin nu avea prea multă forță, însă era suficient să-l sprijine pe Tom fiindcă nivelul adrenalinei mele era atât de ridicat încât aveam impresia că puteam să-i târăsc fără probleme pe amândoi după mine afară din acel loc.

        Un singur inconvenient mai aveam.
 
        Să-i duc, unde?

        Afară se mai auzeau vag ceva împuşcături, iar singurul loc care-mi trecu prin minte era acela unde-l lăsasem pe Mike, dar până să ajungem acolo...

        — Afară nu e nimic sigur! am îndrăznit să spun şi i-am făcut semn lui Colin să-l lase pe Tom undeva jos, sprijinit de o bucată de pilon.

        Acesta făcu întocmai, dar mă privi sceptic.

        — Nu ieşi acolo singură, dacă asta aveai de gând! încercă să protesteze în timp ce se apropie periculos de mult de mine.

        Am înghițit în sec văzându-l atât de aproape, dar n-am lăsat sentimentele să mă copleşească din nou.

       — Cel mai bine e să aşteptați aici, i-am spus scanându-i cu privirea pe amândoi, cu gândul că astfel aveam să evit o mică ceartă între noi.

       Nu mai era vorba despre cine este mai încăpățânat ci pur şi simplu despre starea fizică ce-mi permitea să mă mişc mai bine singură. Aveam nevoie de ajutor şi ei nu ar fi făcut decât să mă încetinească. Voiam doar ca el să realizeze asta, înainte să devină prea târziu pentru noi.

        — Nu-ți promit nimic, fiindcă dacă în vreun moment voi simți pericolul, ne luăm şi plecăm. Dar tu... ai grijă, începu a-mi spune şi se opri pentru câteva secunde timp în care îmi mângâie lin obrazul. Avem o discuție suspendată, încercă să glumească, schițând chiar şi urma unui zâmbet în timp ce mă ațintea cu ochii de un cenuşiu invadant.

       — Nu va fi nevoie să plecați! am încercat să îl asigur, deşi nu mai eram atât de încrezătoare pe cât voiam să par. Trebuie doar să ajung la maşina lui Miller, iar de acolo totul va fi floare la ureche, am completat sperând să am dreptate.

        Colin inițial se învârti de jur împrejurul său de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva cu privirea, dar într-un final, după ce-l analiză şi pe Tom, aprobă tacit. Era soluția cea mai bună, iar el părea să înțeleagă asta.

        — Em! mă strigă şi mă trase de o mână înnapoi lângă pieptul său, într-o îmbrățişare pe care am primit-o aproape fericită. Ai grijă! Completă după ce-mi sărută creştetul, desprinzându-se încet, astfel încât privirile să ni se întâlnească din nou.

       — O să am! l-am asigurat, înghițind cu greu nodul din capul pieptului şi m-am întors pe călcâie spre direcția ieşirii.