Dorințe descătuşate

36

Ema pov.

       Am plecat de lângă Mike fără a-mi mai întoarce chipul spre el şi fără a-l mai privi, iar asta doar pentru că nu voiam să mă las doborâtă de imaginea prietenului meu ce zăcea aproape de inconştiență pe cimentul rece şi ud din acel ascunziş întunecat.

        Aveam momente în care conştientizam faptul că le datoram salvarea celor care-mi fuseseră alături, iar el era cu siguranță una dintre acele persoane, dar nu de puține ori mă simțisem în acea noapte depăşită de situație, iar, de parcă asta nu ar fi fost deajuns, corpul părea să dea şi el semne de oboseală.

       Cu ochii în toate direcțiile şi cu gândul că trebuie să ajung la Colin, înaintam precaută, ascunzându-mă de fiecare dată când mi se părea că aud paşi sau credeam că văd câte o umbră.

       Mi-era teamă, orice s-ar fi putut întâmpla, însă gândurile astea fuseseră rapid înlocuite de alte griji la doar câțiva paşi de containerul douăzeci şi cinci, acolo unde Colin intrase cu câteva zeci de minute în urmă. 

       În fața ochilor mei, exact ca într-o scenă apocaliptică, flăcări înalte şi luminoase păreau să înghită partea din spate a halei imense, făcându-mi inima să se oprească în loc pentru alte câteva secunde lungi şi dureroase.

        — Colin! mi-am spus ca pentru mine, privind înlăcrimată la scena ce se derula la câțiva paşi distanță. Nu şi tu! am completat cu disperare, căutând cu privirea intrarea în acel depozit, căci nu-mi doream decât să ajung cât mai repede la el.

         În acele clipe îngrozitoare deveneam sigură că o pare a sensului vieții mele ar fi dispărut odată cu el, căci sentimentele de iubire nu dispăruseră niciodată în tot acest timp, iar ideea că m-aş fi putut afla în fața pierderii lui, făcuse ca impulsul de a-l căuta să fie şi mai puternic decât raționamentul că aş fi putut fi rănită la rândul meu.

         Îmi doream cu disperare să-l văd, iar asta se întâmplă imediat cum reuşisem să păşesc nevătămată dincolo de poarta acelui container blestemat.

      
Colin pov.

      
        — Mărită-te cu mine micuțo! Putem s-o luăm de la capăt doar noi doi. Dă-ne o șansă! am implorat-o plin de speranță, scotând din buzunarul blugilor acel inel. 

       Ştiam că fusese prea din scurt, ştiam cât de mult o afectaseră cele întâmplate, iar tot ce mai speram era ca acele lacrimi ce-i năpădeau privirea să fie de fericire asemeni alor mele, dar...

      — Eu... Nu pot Colin! Nu pot! mi-a răspuns mai apoi, sfărâmând în doar o clipă visul de a-i putea rămâne alături.

        De ce? m-am întrebat mereu. Credeam că mă iubea. Ajungeam mereu ca în momentele de cumpănă să rememorez la nesfârşit aceeaşi scenă cruntă ce-mi sfâşia inima, făcându-mă să-mi doresc sfârşitul. Mai avea rost să lupt? Pentru ce dacă fără ea gândeam că nu mai am nimic?

       Ema mea, mi-am spus gândindu-mă la chipul său senin. Micuța mea cu ochi cameleonici. Visul meu frumos dintotdeauna...

        O lacrimă fierbinte îmi scăpă în colțul ochiului, făcându-mă să-mi vin în fire şi să realizez că trupu-mi doborât de explozie, la fel ca şi cel al lui Tom, se afla încă pe pavimentul rece şi plin de praf al încăperii din care nu reuşisem să ieşim.

       — Colin! am auzit-o pe micuţa mea strigând ca prin vis şi am strâns ochii mai tare, dorindu-mi să-i revăd în minte încă o dată chipul.

        Trupul mă durea şi mă simțeam țintuit la pământ, fără nici o forță, dar părea să nu-mi mai doresc să-mi pese.

         — Colin! am auzit-o din nou, iar de data aceasta mai tare şi mai clar, mai aproape de mine.

         Cu greu mi-am deschis ochii şi m-am întors pe spate, cu fața spre tavanul ce părea că stă să cadă. O căutam cu privirea pe ea, dar mintea părea să-mi joace feste, aşa că i-am închis la loc cuprins de dezamăgirea de a nu o fi văzut. 

        Cu siguranță eram între imaginație şi realitate.

        — Colin! am auzit-o din nou şi am simțit cum sunt tras de umeri pentru a-mi schimba poziția, dar n-am schiţat nimic, căci nu-mi doream ca şi vocea sa să dispară din timpanele mele.

       Îmi plăcea visul în care credeam că mă aflu. Ba chiar mi se părea că mă ține în brațe, iar asta mă făcea oarecum împăcat cu orice s-ar fi întâmplat.

       — Te rog spune ceva! vocea sa ce-mi păru puțin agitată mi s-a adresat din nou, iar eu am zâmbit în sinea mea, bucurându-mă de iluzia mângâierii mâinii sale de pe chipul meu.

      — Te iubesc! am murmurat aproape indescifrabil în speranța că nu o spun în van.

      — Colin, deschide ochii! îmi ceru, iar mai apoi păru că o forță mă cutremură uşor.

      — Nu vreau să te pierd! Nu din nou! am şoptit de data aceasta, dar nu cred să mă fi auzit.

     — Doar... deschide ochii! mă îndemnă din nou cu glas tremurând şi sugrumat de lacrimi, iar eu am făcut întocmai.

       Spre surprinderea mea era acolo. Arăta exact la fel. Anii păruseră să nu fi trecut peste ea, căci părul şaten şi răvăşit îi încadra perfect ochii înlăcrimați ce aveau acum o superbă nuanță de albastru, iar buzele-i trandafirii şi pline, antrenate în schița unui zâmbet, completau perfect chipu-i oval, luminos şi neted ce mă analiza.

        Părea un înger care mă ținea în poala sa, iar eu eram gata să mă las în voia sorții, căci aş fi murit împăcat dacă ar fi fost cazul.

         După câteva clipe în care doar ne-am privit, cu orice risc, chiar şi cu durerea ce-mi străbătea întreg corpul, mi-am adunat forțele pentru a-mi ridica trupul de pe brațele sale şi m-am năpustit asupra buzelor întredeschise, căutând alinarea sufletului îndurerat. Cât de mult îmi lipsea şi cât de mult puteam să o mai iubesc!