Dorințe descătuşate

21

        L-am lăsat pe Mike să mă conducă, deşi pentru câteva clipe îmi dorisem să fiu singură cu gândurile mele. Prea multe lucruri se întâmplau în jurul meu, iar eu aveam impresia la un moment dat că nu mai fac față atâtor schimbări bruşte. Şi totul din ziua aceea...

         Când i-am simțit privirea îndreptată spre mine, mi-am înghițit nodul format în capul pieptului şi m-am adresat blondului, rupând liniştea dintre noi şi luându-l oarecum prin surprindere.

         — Mike?

         — Îhm?

         — Ce... m... a mai făcut Colin în ultima perioadă? am întrebat cu greu, făcându-l să se oprească în fața casei şi să ezite pentru o secundă a-mi răspunde.

         — Ce vrei să ştii mai exact? m-a întrebat la rândul său, privind iarba umedă şi făcându-mi semn să ne aşezăm pentru câteva minute în leagănul luminat doar de lună.

         Am făcut câțiva paşi în linişte, căci nu ştiam ce să-i răspund, iar atunci când l-am văzut că se aşează lângă mine în leagăn, l-am privit în ochi, ridicând din umeri. Îmi doream să ştiu tot ce ținea de Colin, dar în acelaşi timp, îmi era teamă că aş fi putut afla ceva care să nu-mi placă, deşi a doua variantă era cea mai probabilă.

         — Poți avea încredere în mine! m-a asigurat, iar eu mi-am reținut impulsul de a-mi da ochii peste cap căci în ultima vreme, aceasta părea să fie replica favorită a tuturor, chiar dacă era oarecum incorect să-l includ şi pe Mike în aceeaşi oală cu restul, căci el dovedise în nenumărate rânduri că era capabil să păstreze un secret.

        — Ştii de ce s-a întors în oraş? am întrebat din nou, când imaginea revederii noastre a apărut fulgerător prin mintea mea.

          Mike a mustăcit nemulţumit de ceva, dar într-un final a găsit câteva cuvinte pe care să mi le spună şi care n-au făcut decât să mă bulverseze şi mai mult.

         — Colin... nu ar face nimic care să te pună în pericol. Nici pe tine, şi  făcuse o pauză de parcă atunci şi-ar fi amintit ceva important, nici pe Eliza, completă cu voce stinsă, întrebându-mă parcă din priviri dacă i-am mărturisit lui Colin că este tată, ceea ce m-a făcut să mă simt din nou mizerabil.

        Probabil meritam să mă simt mai mizerabil decât considerasem eu că fusese el vreodată.

        — Nu ştie! am răspuns într-un final întrebării nerostite de pe chipul blondului, făcând referire la fetiță, urmărind jocul nervos al degetelor mele, pentru a evita astfel privirea acuzatoare a lui Mike.

       — Trebuie să-i spui! Are dreptul să ştie. Nu poți ascunde asta la nesfârşit.
Mi-a spus dintr-o suflare, pe chipul său apărând o grimasă pe care nu o mai văzusem la el, de parcă ceva îl făcea să devină abătut şi puteam să jur că nu are legătură cu ceea ce discutasem noi în acel moment.

        — O voi face!
L-am asigurat, deşi asta nu-l făcuse să-şi schimbe expresia, ci doar să adauge un zâmbet strâmb şi să aprobe tacit.

        — Dă-i dreptul la fericirea asta! Dă-ți ție dreptul la fericirea asta! Sunt sigur că el ar fi un tată grozav...
Mi-a spus cu voce joasă, iar atunci când a ridicat privirea spre cerul înstelat, am observat în ochii săi sticloşi o tristețe imensă.

         — Mike?
L-am strigat într-o şoaptă, dorindu-mi să mă privească şi să aibă puterea de a mi se destăinui.

         — Eu...Tamara a pierdut o sarcină din cauza mea, iar acum nu mai poate avea copii.
Mi-a mărturisit printre lacrimi, oferindu-mi un şoc din care m-am dezmeticit imediat pentru a-mi încolăci brațele în jurul său şi a-i oferi un umăr pe care să plângă nestingherit, lăsând să cadă în voie şi lacrimile ce apăruseră instant în ochii mei.

         Mă durea să-l văd aşa, dar mai tare mă durea să ştiu că Tamara nu mai putea să-şi împlinească fericirea, oferindu-i persoanei iubite un copil, iar tot ce mi-aş fi dorit în acel moment era să-i fiu alături, deşi soarta mă lovise încă o dată prin crudul adevăr.

         — De ce spui că e vina ta?
L-am întrebat fără a-mi desprinde brațele din jurul său, însă el a simțit nevoia să se ridice în picioare şi să-şi şteargă lacrimile cu dosul palmei, asemenea unui copil, după care a izbăvit să-mi răspundă, fixând un punct invizibil undeva în dreapta mea, de parcă acolo s-ar fi derulat cu încetinitorul întreaga scenă dureroasă.

        — În seara aceea, începu şi făcu o pauză să înghită în sec de parcă gâtul i se uscase brusc, Tamara organizase o cină la singurul local din satul unde locuim. Eram atât de fericit că voi fi tată, încât nici nu mi-a păsat că aveam să beau două pahare în plus de şampanie, glumind chiar pe seama ei, care ciocnise toată seara cu un pahar în care nu-şi pusese decât apă. Era la fel de fericită ca şi mine, concluzionă ca pentru sine, trăgând aer în piept şi atuncându-mi o privire fugitivă pentru a fi sigur că-l urmăresc cu atenție.

         Şi cum să nu-l fi urmărit, când mintea-mi era plină de întrebări fără răspuns. Mă durea durerea lui, dar cel mai mult mă durea să o ştiu pe mama suferind.

         — Aşa...
Am spus încurajator, cu vocea-mi tremurândă, dându-i de înțeles că putea contiua.

         — Îmi doream atât de mult să o protejez de orice, încât nu i-am permis nici măcar să facă pe jos acei trei kilometri pe care eram nevoiți să-i parcurgem până la acel local. Aici cred că a fost prima greşeală, a spus mâhnit, aruncându-mi o privire plină de ceva ce cred că era regret. A doua, a reluat din nou, fixând acelaşi punct invizibil, a fost să mă urc la volan, crezând că sunt capabil să mai conduc. Nu ştiu cât eram de beat, sau dacă eram măcar, dar ştiu că odată ce parcursesem primul kilometru şi ajunsesem deja la curba periculoasă din Sondie State, atunci când maşina mea a derapat pe asfaltul umed, m-am trezit instant, odată cu strigătele disperate ale ei şi cu izbitura de care am fost conştient abia după ce ne-am oprit într-un parapet de pe marginea şoselei.

        — Oh! Doamne!
Am îngâimat mai mult ca pentru mine, ştergând lacrimile involuntare de pe chipu-mi înspăimântat, lăsându-l să-şi concludă ideea.

        — Nu mi-a păsat nici o secundă de mine! M-am repezit să o ajut pe ea, dar... şocul impactului fusese atât e mare pentru Tamara, încât începuse să sângereze din abundență, oferindu-mi cea mai îngrozitoare imagine pe care am fost capabil să o văd vreodată. Să-ți vezi iubita... cum pierde copilul tău, iar tu să fii aşa neputicios... nu-ți pot spune cât de dureros a fost pentru mine. Pentru noi, când am aflat ulterior că aceea fusese clipa fatidică în care pierdusem şansa de a avea vreodată copii.

        M-am ridicat în picioare la rândul meu şi, aşa cum mi-aş fi dorit să o îmbrățişez pe ea, l-am îmbrățişat pe Mike, care îşi permisese să plângă în voie, nemaiputând să scoată vreun cuvânt.

        Nici nu puteam concepe ce durere trebuia să fie în sufletul lor, dar Mike îmi oferise prin confesiunea sa o lecție, iar eu îi promisesem încă o dată că-i voi spune lui Colin adevărul.