Dorințe descătuşate

28

        Douăzeci şi trei de ore, patruzeci de minute şi cincizeci şi patru... cincizeci şi trei... cincizeci şi două...  secunde ce se scurgeau în fața ochilor mei, dincolo de imaginea bărbatului ce mă făcu să înghit în sec şi să mă aşez la loc pe banca de pe care mă ridicasem cu câteva clipe mai înainte, fiindcă simțeam pământul cum îmi fuge de sub picioare, iar corpul greoi cum se moleşeşte sub presiunea necunoscutului în care mă trezisem brusc. 

        Dracu să te ia, Cambel! Şi pe mine că m-am încurcat vreodată cu tine! Am înjurat din toată inima, deşi mai apoi mi-am ridicat privirea spre statuile ce păreau că sunt cu ochii ațintiți pe mine, căci mă aflam încă în casa Domnului, în care nu ştiu dacă am crezut vreodată, dar acum credeam din ce în ce mai puțin.

         Mi-am mutat din nou privirea spre ecranul telefonului, de această dată analizându-l pe Tom, care părea destul de şifonat. Cămaşa ce-i fusese odată albă, acum era împânzită de sânge şi praf, iar fața-i vânătă şi umflată, era pe jumătate acoperită de un căluş ce-l împiedica să vorbească, la fel de mizerabil ca şi hainele de pe el. Privirea-i era pierdută, iar mâinile legate undeva în spatele scaunului pe care era aşezat, într-o semilumină oferită de un bec ce atârna deasupra capului său. Era cu siguranță cea mai urâtă imagine pe care o văzusem cu el vreodată, dat tot nu reuşeam să înțeleg cum ajunsesem în ipostazele astea.

         Evident că-mi revenea sarcina de a-l salva de oriunde s-ar fi aflat, dar asta nu pentru că-mi era mie foarte drag ci mai degrabă pentru acelaşi motiv pentru care îl lăsasem chiar eu în viață ultima dată când ne văzusem, pentru Ema. Cel care făcuse un astfel de gest îmi ştia foarte bine slăbiciunea pentru ea şi telefonul acela nu ajunsese la mine întâmplător.

          Cine să fie, Colin? Cine şi de ce? Gândeşte! îmi spuneam în timp ce aşteptam ca Mike să intre pe uşa Catedralei, deşi aveam nevoie de câteva indicii clare despre cei aflați în spatele ideei de a-l fi sechestrat.

         Auzeam vag un tropot de paşi alergători, din ce în ce mai aproape şi era chestiune de secunde până când vocea blondului, urmată de ecou, să umple liniştea din încăpere.

         — Frate! acesta m-a strigat, făcându-mă să mă ridic şi să-mi îndrept privirea spre uşă moment în care ochii mi-au rămas fixați pe cea din dreapta sa.

         — Ce caută ea aici? am întrebat cu voce gravă, căci ea era ultima persoană pe care mi-aş fi dorit-o acolo în acel moment, privind de data acesta spre Mike care îşi trăgea sufletul după alergătura inutilă, fiindcă nu vedeam în jurul lui nici urmă de copil.

         Acesta clătină din cap şi ridică din umeri, semn că habar n-avea ce să-mi răspundă, uitându-se mai apoi la ea, de parcă ar fi rugat-o tacit să zică ceva.

         — Eu..., începu privindu-l cu părere de rău pentru câteva secunde, de parcă şi-ar fi cerut scuze pentru ce avea să zică. L-am auzit pe Mike dimineață când vorbeați, dar nu ştiam că tu eşti cel cu care se întâlneşte. Am auzit doar adresa şi-am vrut doar să verific dacă totul este în regulă, iar când am ajuns Mike fugea spre dinspre piață spre Catedrală, concluzionă cu jumătate de gură, făcându-mă să mă încrunt.

         Mike nu era un copil care nu ştia să aibă grijă de sine, iar grija sa pentru el stârnea în mine câteva sentimente ciudate printre care se strecura şi ceva gelozie, deşi nu eram în postura de a putea acuza pe cineva şi nici nu era timp de asta acum, limitându-mă doar la a-i arunca o privire piezişă blondului.

          În mâinile mele se afla totuşi telefonul pe ecranul căruia rulau imaginile cu tatăl Emei, lucru care mă făcea să fiu al naibii de încordat şi dezorientat.

          — Dar cu voi ce e? întrebă Ema mai apoi, privind când pe unul, când pe celălalt.

           Nu ştiam ce să-i răspund şi detestam conştiința care mă îndemna să nu-i mai ascund lucruri, aşa că m-am apropiat de ea atât de aproape încât să-i simt bătăile inimii şi să-i aud respirația ce părea sacadată, obligând-o să-şi ridice capul pentru a mă privi cu ochii săi ce aveau acum o nuanță de un albastru superb. Aş fi putut să stau acolo şi să o privesc la nesfârşit, dar...

          — Ema, am spus şi am înghițit în sec, fiindcă gâtul mi se uscase instant atunci când am început să mă adresez ei. Ai încredere în mine? am întrebat cu voce joasă, de parcă mi-ar fi fost frică să-i aud mai apoi răspunsul.

          Ea doar mă fixă sceptică şi ezită să-mi răspundă direct, deşi puteam citi pe chipul ei acel de ce? nerostit.

          — Ce îți voi arăta nu o să-ți placă, dar vreau să nu te panichezi căci o vom rezolva cumva. Bine? am spus pe acelaşi ton pierdut, pregătind-o oarecum pentru şocul de a-şi revedea tatăl într-o astfel de ipostază.

         Ea, deja vizibil alarmată, doar afirmă printr-o înclinare a capului, permițându-mi să trec în spatele ei, lucru pe care l-am făcut imediat. Îmi fusese atât de dor de mirosul său şi de corpul acela atât de firav, dar ştiam că mi-e interzis să o ating aşa că m-am asigurat din priviri că urmăreşte mâna pe care o ridicasem îndeajuns să vadă acel telefon, iar în doar câteva secunde, timp de care a fost nevoie pentru ca ea să distingă ce era pe ecran, am avut impresia că nici n-am mai respirat.

         —Nu! Nu aşa!
A fost tot ce a îngâimat cu glasul tremurând sugrumat de lacrimi, lipindu-şi spatele de pieptul meu în încercarea de a se sprijini în momentul în care şocul o făcu să-şi piardă echilibrul preț de câteva clipe.

         Mă simțeam vinovat. Al naibii de vinovat că eu eram cel care ținea blestematul de telefon în mână şi abia atunci când ea a răzbit să se întoarcă cu fața în pumni şi să se cuibărească la pieptul meu, făcându-mă să mă urăsc pentru lacrimile ce-i brăzdau chipul frumos, aproape din instinct mi-am încolăcit brațele în jurul său, încurajând-o să-şi plângă amarul şi deznădejdea.

         — Îl vom găsi, micuțo! Îl vom găsi! am încercat să o asigur, îmbrățişând-o mai strâns.

         Probabil, la fel ca şi mine, acesta era ultimul mod în care s-ar fi aşteptat să-l revadă pe Tom după atâta timp, dar eu eram acolo şi nu aveam să permit nici o lacrimă în plus pe chipul micuței mele.