Samira - Poveste fără sfârșit ( volumul 2 )

(* 8 *)

,,Ia-ma în România, hai să ne mutăm acolo,,

ALI:

M-am trezit pe hol în fața ușii închise cu ochii plini de lacrimi și brațele goale, îmi sprijin capul de ușă și cu mâinile o mângâi, îi aud suspinele, plânsul în hohote, s-a întâmplat, inevitabilul s-a produs.
Nu știu ce naiba a fost în capul meu când am decis să o iau și pe Aziza la eveniment, dacă nu ar fi venit, acum ne-am fi consumat iubirea și ne stingeam dorul unul altuia, dar până când??
- Samira, te iubesc nu mă părăsi, nu vreau să te pierd habibi, bat din nou la ușă plângând deși știam că nu-mi va deschide.
- Ar fi mai bine să pleci, aud în spatele meu.
Mă întorc și-l văd pe Said care mă privea cu milă și compasiune.
- Nu mă alunga și tu Said, e de ajuns să o știu aproape de mine chiar dacă ne desparte ușa.
- Hai să coborâm jos la bar, nu insista mai mult.
Părăsesc ușa tot privind înapoi în speranța că o va deschide și va alerga în brațele mele, îl urmez pe Said robotic spre bar.
- Ce bei? mă întreabă imediat ce ne așezăm pe scaunele de la bar.
- Ceva tare, îmi trec mâna prin păr .
- Două pahare de whisky cu gheață, te rog.
- Ce naiba a fost în capul tău Ali, cum ai putut să îi faci asta Samirei, ai merita să îți sparg fața în tine nu să stau și să-ți țin de urât la un pahar de tărie.
- Te rog Said, ajuta-mă să o recuperez, prima oară m-a intrigat, apoi m-am îndrăgostit iremediabil de ea, eram sigur că mă va respinge dacă îi voi spune că sunt căsătorit.
- Și ce te-ai gândit că poți să joci la dublu?
- Știu că merit să fiu judecat, dar te rog sfătuiește-mă ce sa fac să-i obțin iertarea? îi cer disperat ajutorul.
- Îmi pare rău Ali, dar se vede că nu ai reușit să o cunoști bine pe Samira, ea odată ce urăște, o face pe vecie.
Îl privesc descurajat și încep inevitabil să plâng nepăsându-mi de cei din jur care mă priveau mirați, eu marele prinț, mare moștenitor, plângând ca un copil, nu-mi păsa, de fapt nu-mi mai pasă de nimic, fără ea eram 0.
- Said să ai grija de ea, nu o lasă să sufere, fii alături de ea și șterge-i lacrimile, iar eu voi învăța să trăiesc fără ea, nu vreau dar ....
- Prietene eu zic să te duci acasă, cu siguranță soția ta își face griji pentru tine, ai un copil pe drum, nu poți să mai faci nimic.
Învins și abătut părăsesc barul fără să-i mai spun nimic, paharul de tărie mă ameți un pic dar nu suficient cât să o uit, ies din hotel și privesc în sus spre camera ei, degeaba ea mă urăște și nu mai pot face nimic.
Prefer să renunț mașină și merg pe jos până la palat, ciudat dar acum și mie mi se păreau femeile mult prea îmbrăcate și prea încătușate de islam, dacă aș putea face ceva.....
Ajuns în palat urc direct în camera mea, camera mea care era de fapt a noastră deși voiam să îmi schimb direcția și să intru în camera de oaspeți prezența mamei mele mă făcu să abandonez ideea.
- Fiule ce s-a întâmplat cu tine de ce ai plecat brusc de la recepție?
Stau cu spatele la ea și evit să o privesc, nu voiam să mă vadă în halul în care eram, voiam să evit seria de întrebări, era mama mea dar nu îmi puteam mărturisi sentimentele în fața ei.
- Nimic mamă, pe mâine, noapte bună, intru în camera fără să-i mai spun ceva.
Aziza dormea liniștită în pat, era frumoasă dar nu ca ea, Aziza era cuminte, supusă pe când Samira libertină și rebelă.
Îmi dezbrac sacoul și-l arunc pe scaun, îmi desfac cravata privind în gol și un nou val de tristețe mă acaparează, îmi venea să urlu, să sparg tot în jurul meu.
- Ali, ai venit? se foiește în pat imediat ce îmi simte prezența în dormitor, oftez și evit să-i răspund.
- Ali, ești bine? Ai nevoie de un masaj? Se așează în spatele meu și începe să-mi maseze gâtul.
- Lasă-mă în pace, din cauza ta totul s-a terminat, din cauza ta nu am dreptul la fericire, mă întorc brusc spre ea și încep să urlu.
Speriată se face mică în coltul patului ținându-si mâna pe abdomenul umflat.
- Pleacă de lângă mine, lasă-mă singur, zbier în continuare.
În lacrimi și tremurând iese fugind din cameră închide ușa apoi nu aud decât un țipăt și un zgomot puternic.
Deschid ușa și imaginea Azizei căzută în pragul scărilor cu sânge în colțul gurii mă îngheță, cobor în grabă și mă așez în genunchi lângă ea.
- Aziza, Aziza te rog răspunde, ești bine, Aziza, ajutor, sunați de urgență la salvare, Aziza a căzut de pe scări, strig ca un nebun.
Câteva minute mai târziu urc alături de ea în ambulanță sosită care acum o transporta la spital.
Rămas pe hol mă așez pe scaun și îmi lovesc capul în mod repetat de perete.
- Ești un prost, este vina ta, nu ești în stare să ții nici o femeie lângă tine, de prost!!! îmi spun în continuare.
- Fiule ce s-a întâmplat, care este starea Azizei, apar și părinții mei alături de părinții Azizei.
- Nu știu care este starea ei, aștept doctorul.
- Ce s-a întâmplat cum a căzut pe scări? mă întreabă tata.
Prefer să nu-i răspund dar îl privesc în ochi vinovat.
- Sunteți familia pacientei însărcinate care tocmai a sosit?
- Sunt soțul cum se simte ea, copilul? întreb nerăbdător.
- Este bine, a avut noroc are doar o mână ruptă, bebelușul din fericire nu a pățit nimic.
Închid ochii și-mi ridic capul spre cer, o pierdusem în seara asta pe Samira, inima nu-mi suporta să-mi pierd și copilul.