Samira - Poveste fără sfârșit ( volumul 2 )

(* 23 *)

,,Și chiar nu-l putem lua și pe Pierre?,,

SAMIRA:

Ali plecase în această dimineață spre Maroc, aflasem înainte să se urce în avion că își schimbase destinația, trebuia să vorbească cu tatăl său despre noi.
- Mami eu am terminat de împachetat, mă întâmpină Alan imediat ce intru în camera lor, astăzi urma să ne facem bagajele și să ne întoarcem în România.
- Mă bucur puiule, Adam tu ești gata?
- Mai am puțin mami.
Dintre cei doi Alan era cel mai entuziasmat că vom părăsi Franța, Adam își dorea să rămână și ca tatăl lui să fie Pierre.
- Adam, ești bine? mă așez în genunchi în fața lui.
- Da mami, încearcă să-și mascheze tristețea cu un zâmbet.
- Ai să vezi că ne vom acomoda foarte bine în România, vom locui alături de bunici, de Victor, Said, vom fi împreună cu toții.
- Și chiar nu-l putem lua și pe Pierre?
- Îmi pare rău dar Pierre are viața lui aici, nu poate veni cu noi dar îți promit că vei ține legătura.
- Aștepți pe cineva? intră și Said.
- Da, trebuie să vină Pierre ne vom lua rămas bun de la el și sper să înțeleagă întreaga situație.
- Atunci ai face bine să cobori pentru că tocmai ciocăne la ușă.
Ies din dormitorul lor și cobor scările, cel din fața ușii era într-adevăr Pierre, cu o față zâmbitoare și cu un buchet de flori.
- Pentru ma belle, îmi întinde buchetul însă păstrează distanța.
- Mulțumesc, sunt superbe, te rog să intri, îi fac semn spre salon.
- Pierre trebuie să vorbim te rog să iei loc.
- Știu ce-mi vei spune, de fapt așteptăm de foarte mult timp să se întâmple asta.
- Îmi pare rău, mă așez alături de el.
- Să nu îți pară, am cunoscut cea mai frumoasă și perfectă femeie din această lume, mă simt onorat pentru clipele pe care le-am petrecut alături de tine, sper ca Ali să te facă realmente fericită.
- Ești atât de bun, cum aș putea să te răsplătesc pentru tot sprijinul pe care mi l-ai oferit atâta timp mie și copiilor mei?
- Vreau să fii fericită și după ce te căsătorești și te așezi la casa ta să mă inviți , promit să-ți aduc cadou de casă nouă bine?
- Sper să-ți găsești pe cineva care întradevăr să te merite Pierre și să te iubească pentru că ești un om cu un suflet atât de bun și frumos, mi se umple ochii de lacrimi.
- De fapt am cunoscut pe cineva acum puțin timp și cred că urmează să se lege ceva.
- Nici nu știi cât mă bucur, aștept invitație la nunta ta.
- Crezi că aș putea să-mi iau rămas bun de la băieți? Nu-mi plac despărțirile de aceea evit să vă însoțesc la aeroport.
- Sigur sunt în camera te rog să urci.
După o îmbrățișare puternică urcă scările spre camera băieților.

Zorul cu avionul a fost unul destul de liniștit având în vedere că băieții nu au mai călătorit niciodată cu el.
- Uitați cine ne așteaptă? le fac semn spre familia mea care deveniseră nerăbdători.
- Buni, strigă împreună și aleargă spre ei.
- V-a plăcut cu avionul? îi întreabă tati.
- Da, eu m-am jucat pe tabletă iar Adam a privit pe fereastră tot drumul, știți eu am să devin pilot de avioane.
- Atunci abia aștept să mă plimbi peste tot în lumea asta, îl ia în brațe Victor.
Revedere emoționantă, îmi era dor de ei, de aerul țării mele, să calc pe acest pământ.
Ajunși acasă o găsesc pe bunica mea așteptând-mă în prag deși anii își puse amprenta pe ea, era la fel de frumoasă.
- Bunico, alerg și o cuprind în brațe, mi-a fost atât de dor de tine.
- Mie îmi spui? Credeam că voi muri și nu voi reuși să te mai văd, 4ani sunt deja foarte mulți să știi, acum vreau să-i cunosc și eu pe cei doi strănepoți.
Având în vedere starea ei precară de sănătate am evitat să o chem în Franța iar pe băieți îi cunoștea din fotografii și din apelurile video.
- Băieți deși o cunoașteți deja acum aveți posibilitatea să o îmbrățișați pe cea mai minunată bunica care există pe lumea asta, îi îndemn să se apropie.
- Of ce băieți mari și frumoși mă bucur atât de mult să vă cunosc, de acum pot muri liniștită.
- Bunico acum nu vei mai muri de dor pentru că vom fi lângă tine, îi spune Alan.
Adam în schimb din momentul în care părăsisem casa din Franța devenise foarte retras și tăcut așa că am încercat să-i dau libertatea de a se acomoda cu noile locuri așa cum va dori el.
- Vreți să cunoașteți camerele voastre? îi întreabă Victor.
- Bineînțeles, sar amândoi bucuroși
- Atunci haideți să facem întrecere până la etaj , încearcă să îi atragă într-o competiție
- Samira vreau să mergem în birou trebuie să vorbim, îmi spune tată serios imediat ce băieții se îndepărtă suficient.
- Știu, să mergem.
Ne retragem în biroul mare al bunicului meu și ne ocupăm locurile obișnuite, urma un consiliu de familie.
- După cum știm Ali astăzi este în Maroc, a mers să vorbească cu Ahmed, începe mama să vorbească.
- Da mamă, am emoții nu știu la ce să mă aștept.
- Draga mea Ahmed nu este un bărbat ușor de înduplecat, Allah nu este de acord cu divorțul se spune că mai bine suporți durerea rănilor adânci decât amputarea.
- Deși nu mi-am dorit........se parte că am dezbinat o familie, spun tristă.
- Nu ai dezbinat nimic draga mea, încearcă să mă liniștească bunica, totul era de fațadă între ei nu exista dragoste.
- Relația lor era una de prietenie nicidecum una de iubire, îmi spune și mama.
- Mama îmi este rușine de Aziza nu știu dacă voi putea să dau ochii cu ea.
- Aziza este o femeie minunată, ne surprinde Said cu remarca.
- Cineva este îndrăgostit, îi face semn bunica cu degetul.
- A nu vă rog mi-a fost de ajuns cu lupta asta între religii , se ridică tata de pe scaun, nu aș vrea Said și tu să te lupți pentru a avea o viață liniștită.
- Dar tata....încearcă el să spună ceva dar mama îl reduce la tăcere cu un semn al mâinii.
- Damian, cine ești tu să comanzi pe cine să iubească copii noștri?se enervează mama.
- Jamila a fost suficient cu lupta asta stupidă legată de religie și principii.
- Zău? normal de ce trebuie să mă mir dacă tu ai primit totul pe tavă, știi că te-am iertat de fiecare dată chiar dacă îmi era greu.
- De ce trebuie mereu să îmi scoți ochii pentru ce s-a întâmplat? Ai uitat cât ai pătimit cu tatăl tău?
- Așa te-am cunoscut pe tine, altceva.
- Samira a stat departe de noi 4 ani...
- Și acum se pare că are șansa unei vieți liniștite alături de bărbatul pe care îl iubește și de copii ei, altceva.
- Nu vreau ca și Said să treacă prin asta la naiba, nu îți este de ajuns că stăm cu frică în sân că marele Ahmet ne poate lua nepotul?
Dacă până acum îi priveam în tăcere cum se contraziceau la auzul acestor cuvinte mă cutremur, ochii mi se umple de lacrimi și inima îmi este invadată de un sentiment de frică.
- Dar nu se va întâmpla, mă ridic strigând.
- Copii sunt ai mei, mai bine mor decât să fiu despărțită de ei.
Telefonul începe să sune, cotrobăi în geantă cu mâinile tremurând iar sentimentul de frică este accentuat atunci când citesc numele lui Ali.
- Mă suna Ali, le spun șoptit.
- Răspunde și dă pe difuzor, îmi vorbește bunica blând.
- Ali....
- Bună habibi, plângi?
- Nu...... îl mint, sunt în birou alături de familia mea , ești pe difuzor așa că te aud și ei.
- Bună ziua , îi salută.
- Lasă politețurile , spune odată ce ai vorbit cu tatăl tău, spune nervos tata.
- Vreau în primul rând să te liniștești Damian, totul a decurs foarte bine.
- Adică ce vrei să spui Ali, vorbește odată, îi spun nerăbdare.
- Tata este de acord cu divorțul meu și cu căsătoria noastră.
Sentimentele de frică au fost brusc înlocuite cu bucuria, îi privesc pe fiecare în parte zâmbind însă fața serioasă a bunicii mele îmi șterge zâmbetul.
- Ali, ești sigur că tatăl tău nu pune nimic la cale? îl întreabă ea.
- Nu, vă pot asigura de asta, tata este nerăbdător să își cunoască nepoții.
- Nepoții? îl întreb mirată, Ali vrei să spui că îi acceptă pe amândoi?
- Da habibi, i-am explicat întreaga situație, totul va fi bine ai încredere în mine, acum vă las trebuie să ajung la aeroport, vorbim când ajung, o zi bună să aveți pentru că a mea este minunată.
- Pe curând.