Jocul oglinzilor

VII - „Raymond Chandler"

[Media: Chandler, urmărind-o pe Bethany în noapte (sursă: pexels.com)]

        Ar fi dus-o spre nicăieri orice pas într-o direcție complet necunoscută, așa că apelând la un calm menit să ascundă îngrijorarea și bătăile accelerate ale inimii, Bethany se opri. Întorcându-se pe loc observă personajul din fața sa, iar conturul chipului său începu să se definească tot mai mult, până când tânăra într-un gest de uimire, lăsă să-i scape o exclamație: 

       — Inspectore! spuse ea, mușcându-și buza inferioară. 

       Nu știa ce ar fi preferat: nebunul de la metrou sau comisarul poliției din Trenton. Ambii erau la fel de închiși la minte, doar că spre deosebire de celălalt, unul era capabil să ia măsuri. Și în mod clar Raymond nu era acela.

       — Hai să facem o plimbare, propuse bărbatul pe nepusă masă. 

       Așteptă ca O'Hara să vină alături de el și porni ușor spre strada principală, fără a lua la socoteală irascibilitatea partenerei sale de drum. Era într-o oarecare măsură uimit de cutezanța sa de a da piept cu un adversar mult mai puternic decât ea, însă nu putea decât să admire fărâma de rațiune de care se agățase în clipa în care refuză să se îndepărteze de luminile orașului. Era sigur că nu îl recunoscuse în primul moment în care privi peste umăr, iar pe acest lucru își și construi rolul. 

       Femeia din dreapta sa emana un mister ce îl întărâta la fiecare apariție. Își amintea perfect ziua în care dăduse buzna la el în birou. Părea răvășită, confuză, epuizată și avea în ochi acea dorință inexplicabilă de a face dreptate. Ceruse în mod expres să vorbească doar cu el și fără a sufla vreo vorbă așteptă cu pumnii încleștați pe genunchi în sala principală. Chibzuise mult în privința ei. Să o primească înăuntru ascultând-o sau să o trimită acasă? În momentul în care intră pe ușă își felicită decizia. Era o tânără frumoasă și speriată și totuși, în acea privire fugitivă găsi o urmă de sălbăticie, o promisiune nerostită și o dilatare nefirească a pupilelor. 

       — Bună ziua, sunt ofițerul Raymond Chandler, cu ce vă pot ajuta? întrebă el, ridicându-se de pe scaun și invitându-și musafira să ocupe unul dintre cele două fotolii din fața pupitrului de lucru. 

       — Vreau să raportez o crimă, vocea ei răzbătu încăperea, ecoul imaginar reîntorcându-se ca un bumerang, țintuindu-o. 

       — Aveți dovezi? 

       Femeia își pipăi geanta neagră ce stătea așezată pe umărul drept. O clipă de ezitare a fost suficientă pentru a îi altera convingerea în ceea ce privea o viitoare declarație reală a ființei dinaintea sa. Comisarul își îndreptă atenția spre ceasul proțăpit în peretele proaspăt văruit. Limbile lui indicau melancolice 13:25, reprezentând exact cinci minute rămase până la pauza de masă. Întâlnirea asta putea dura la nesfârșit, iar rezultatul nu părea să se întrevadă. Nu putea înțelege atitudinea reținută și atât de temătoare. Acuzația de omor era ceva cu adevărat grav, iar neobișnuitul chip feminin ce rămăsese pierdut în propriile gânduri ori avea să recunoască fapta pe care a comis-o, ori să bage în mormânt un ticălos ce și-a greșit ținta. Lumea era plină de oameni răi, iar el și chiar ea nu erau mai buni decât aceia. Erau conștienți doar de existența constrângerilor și alegeau să-și trăiască viața în raport cu seturile de reguli ce constituiau instituțiile.