Jocul oglinzilor

XXVIII - „Secretul din Mildred Avenue"

       Mergea încet, măsurându-și pașii, întocmai unui hoț al cărui unic obiectiv era jefuirea unui magazin cu bijuterii. Privirea sa întunecată se balansa când și când în căutarea unor potențiali martori. Însă, întregul cartier părea scăldat în întuneric, câteva lumini difuze ale unor lămpi reflectau bezmetic dormitoarele în care oamenii istoviți se pregăteau de culcare. Era undeva în jurul orei două dimineața.

       Silueta își continuă mersul silențios, paltonul cafeniu cu guler ridicat, ferindu-l de neprevăzut. Căută indicatorul străzii Mildred Avenue, zâmbind euforic la vederea acestuia. Acum avea să numere casele până când locuința redactorului de la Herald urma să intre în câmpul său vizual. Apropiindu-se de cutia poștală vopsită în alb, constată adresa exactă și mărind pasul pe aleea înconjurată de un gazon proaspăt tuns, urcă cele două trepte. Apăsă clanța cu mâinile înmănușate, simțind puțin din greutatea ușii, urmată de un scârțâit. Trecu pragul fără a scoate vreun cuvânt, lăsând lumina lunii să pătrundă pentru câteva clipe în vestibul. Își obișnui privirea cu întunericul și, împingând ușa, începu să înainteze până în dreptul living-ului. Avu nevoie de câteva clipe pentru a reuși să distingă un corp aflat pe canapea. 

       — Ai uitat ceva sau ai revenit să termini ceea ce ai început, Cecilia? se auzi glasul apăsat al lui Robert. 

       Liniștea continua să șuiere în urechile lui McKenzie, determinându-l să se ridice. Trupul său în obscuritatea încăperii căpătă o formă alterată, chinuită de o durere la fel de mută ca și dialogul celor două persoane. Bărbatul cu bucle blonde încercă să înainteze, icnind în momentul în care tălpile sale se lipeau rănite de parchetul rece. În mâna stângă ținea ceva ce părea să semene cu un prosop înnodat. Silueta zâmbi sardonic, îndreptându-și atenția către ledul portocaliu abia sesizabil. Trecându-și degetele peste întrerupător, lumina celor trei becuri se răsfiră delicat pe chipurile celor doi. 

       Robert își strânse pleoapele, protejându-și privirea. Își miji ochii albaștri de câteva ori, până când reuși să se obișnuiască cu noua perspectivă, expresia facială dezvăluind confuzie și surprindere. Încruntându-se, își duse palma în care ținea strâns cârpa către trâmplă. Gheața reuși să îi mai amelioreze durerea, dar întrebarea îi alunecă fulgerător printre buze:

       — Cine ești tu? 

       — Coșmarul tău, răspunse individul din fața sa, dezvelindu-și dinții albi. 

       — Dacă nu ieși în clipa asta, voi chema poliția, se aprinse Robert, îndreptându-se către mobilul ce se odihnea pe măsuța de cafea. 

       Bărbatul merse încet în încercarea de a evita resturile de cioburi ce înconjurau suprafața laminată. Nu apucase să strângă în urma luptei cu jurnalista. Abia ce-și revenise după lovitura puternică pe care o primi în tâmplă. Nu se aștepta ca arta să se întoarcă împotriva sa și cu siguranță, reacțiile haotice ale Ceciliei îl dădură peste cap. Aproape că reușise să preia controlul cu fiecare atingere indecentă.