Jocul oglinzilor

XII - „Un început oficial"

[Media: Jared Carter (sursă: pinterest.com)]

       Mai erau exact zece minute până în momentul în care Bethany trebuia să asiste la întâlnirea programată de McKenzie noaptea trecută. Ridicându-se de pe banca din fața sediului Daily Herald, își aranjă ușor fusta creion de culoare gri. Purta pe deasupra un palton albastru petrol, ce trecea obraznic de coapse, mângâindu-le delicat. Cămașa albă pe care o purta pe interior avea câteva bucle de material sidefat în jurul decolteului, oferindu-i tinerei alura unei clepsidre. Dresul negru, subțire îi învelea picioarele lungi, topindu-se pe pielea fină precum ciocolata la bain-marie.

       În acea dimineață își luase adio de la mașină, consolându-se inutil cu o porție de cartofi pai. Frumusețea aceea de automobil trecea cu mult peste bugetul ei și tot ce făcuse era să defileze cu Ford Fusion-ul încolo și încoace, pentru mai bine de o lună. Pierdută, iritată și falită ajunse cu treizeci de minute mai devreme, așa că se mulțumi cu locul liber de lângă aranjamentele florale ce decorau Algonquin Road. 

       Avusese timp să mediteze în privința propriei vieți, astfel încât încercă să privească totul prin lumina obiectivă a societății. Simplul test al transpunerii de perspective o făcu să bată nemulțumită din picior, sunetul pantofului său cu toc atrăgând atenția unor trecători. Lângă ea se afla poziționat  un stand cu hot dog  pe stindardul căruia scria cu litere de tipar: „Mai buni decât  cățeii calzi". Bătrânul care pregătea crenvurștii cu atâta pricepere mai lăsa uneori să îi scape câte o privire comică în direcția jurnalistei, ceea ce nu făcea decât să creeze și mai multă confuzie în mintea sa.

       Trăgând o gură de aer proaspăt în plămâni, Bethany o luă din loc, începând a urca treptele clădirii. Simțise o atracție față de ea încă din prima clipă. Unii oameni aveau un magnetism față de semeni, față de lucrurile ce țineau de moștenirea trecutului ori față de pasiunile pe care le-ar fi putut avea într-o altă viață. O'Hara era un spectacol la minut. Atracția față de construcția futuristă, îmbrăcată în plexiglas de sus până jos, era într-adevăr derutantă. De parcă locul acela era casa ei, un simbol al liniștii sale sufletești, un refugiu al soluțiilor, o cale spre o carieră și realizarea unei dorințe tăinuite.

       Coborî din lift, urmărind ca în dățile anterioare acel șir de palmieri artificiali, până în dreptul prea cunoscutului birou. Însă, de această dată secretara ce o analiză derutată pe jurnalistă era o femeie trecută de 40 de ani, cu părul roșcat și o pereche de ochelari cu ramă retro de culoare crem.

       — Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva? întrebă aceasta, vocea sa molatică pierzându-se în zgomotul produs de aerul condiționat setat pe o temperatură foarte ridicată.

       — Bună ziua! Am o întrevedere cu domnii Carter și McKanzie. Numele meu este Bethany O'Hara, spuse tânăra ignorând senzația de déja-vu.