Jocul oglinzilor

XX - „Dispariția"

      Bethany urcă în ascensor, atingând butonul inscripționat cu numărul cincisprezece. Alături de aceasta se mai aflau încă două persoane ce discutau înflăcărate despre politica externă promovată de Statele Unite. Un dialog puțin cam forțat, dat fiind contextul și anume incinta spitalului Northwestern Memorial. Jurnalista își sprijini capul de peretele metalic al liftului, derulând mintal toate acțiunile sale întreprinse din momentul în care îi ceru lui Ash să o conducă acasă la el. 

       Făcuseră sex de două ori aseară, o dată atunci când au ajuns în apartamentul său, orbiți de jocul descoperirilor și de nevoia de a se încărca și descărca energetic și încă o dată, când au reușit să ajungă în patul lui. Rememora atingerea buzelor lui pe piele, palmele sale frământând-o și dezmierdând-o; cea de-a doua partidă fusese de departe una pasională, în care amândoi au simțit nevoia de a-și impresiona partenerul prin diferite artificii, în timp ce prima a fost una intensă, directă, fără ocolișuri și poate chiar, fără eleganța atât de reprezentativă carierelor lor.

      Când razele de lumină se strecurară  în dormitor, Bethany zăcea răvășită în brațele lui Ashton, purtându-i cămașa din seara precedentă, încheiată obraznic doar la trei nasturi. Se trezi prima și prin urmare, se gândi să investigheze locuința sub pretextul preparării cafelei.  Imobilul, un penthouse cu tentă futuristă era decorat în culori puternice, contrastante, masculine, iar în clipa în care ziarista reuși să se strecoare în biroul său, auzi zgomotul ușii deschizându-se. Se întoarse în direcția lui, având în față un Ashton Green doar în boxeri, al cărui corp atletic, suficient de tonifiat o făcu să zâmbească. Venind în întâmpinarea lui, îl făcu să uite întrebarea ce îi rămase pe buze și cuprinzându-l într-o îmbrățișare indecentă, îi șopti la ureche dorința ei de a face dragoste pe masa lui de lucru. Și asta se și întâmplă. 

       Trecându-și o șuviță după ureche, Beth ieși din ascensor, repetând procedeul din zilele trecute. Își trase peste haine un halat transparent de unică folosință și înaintă până în dreptul salonului cu numărul 131. Deschise ușa, panoramând interiorul camerei, acolo unde Tom Griffin o aștepta îngândurat. Lângă el se aflau câteva lucruri pe care Mary, vecina sa, i le adusese de acasă. 

       — Ești gata de plecare? zâmbi femeia, apropiindu-se de prietenul său. 

       Ochii lui căprui o cercetară pentru câteva momente, observând semnele oboselii pe chipul său frumos. Se gândi că serviciul o epuiza și dacă ar fi avut cum, și-ar fi dorit să îi întoarcă toate mâinile de ajutor pe care i le-a oferit. Bethany era un copil bun, muncitor, determinat. Chiar dacă nu îi cunoștea trecutul, simțea că nu avea cum să fie un om rău. Ci dimpotrivă. Bunătatea ei venea tocmai din dorința de a face dreptate. Poate părinții ei erau aceia ce o îndemnaseră pe calea corectitudinii, în fond, rolul unui părinte este de a-și face propriul copil să înflorească. Ce datorie aveau oamenii în societate? Nu  aceea de a preda urmașilor propriile valori și de ai învăța să se dezvolte, să evolueze, să depășească reușitele generațiilor anterioare?