🔎 Locul #1 în Categoria Polițiste a concursului „Stories of Fairyland"
Locul #1 în Categoria Thriller a concursului „Talented Angels"
Locul al #2-lea în Categoria Thriller a concursului „Scriitorii de Mâine 2019" 🔍
O fotografie trebuie să...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Buzele roze dezveliră dinții albi, ai căror canini ușor ascuțiți amenințau să lase semne indecente pe piele. Bethany își trecu mâna prin părul șaten, prins superficial într-un coc. Cerceii în forma unor cercuri argintii, subțiri alunecau delicat pe gât în momentul în care tânăra își scutură capul ca o reacție machiavelică asupra imaginii de dincolo de geam.
Ascunzându-se pe bancheta din spate a taxiului, tânăra jurnalistă avu prim-planul cu Ashton pătrunzând în interiorul centrului în care William fusese găzduit. Intrarea avocatului pe o ușă din spate nu făcea decât să clarifice situația bărbatului. Will nu era un pacient internat conform procedurilor și a politicilor spitalului, așadar, accesul în camera lui ar fi părut ceva cu adevărat dificil, în condițiile în care nici măcar nu figura în registrul celor de la Harmony Memorial. Spera din tot sufletul ca teatrul ei să nu îi cauzeze probleme atacatorului, însă amintindu-și lama cuțitului ce-i mângâiase gâtul deunăzi, se conformă numaidecât repercusiunilor tratamentelor medicamentoase.
Femeia savură reușita sa modestă, indicându-i șoferului noua adresă la care trebuia să ajungă. Era ora prânzului, iar redacția Daily Herald mustea de ziariști. Era timpul ca prea puțin sociabila Beth să își lase amprenta într-un loc nou. În definitiv, făcuse deja cunoștință cu cea mai anostă femeie, ale cărei vise galopau între nomenclatura de jurnalist de investigație și viitorul redactor-șef al cotidianului. Putea exista ceva mai rău decât Emily Palmer?
Răspunsul la întrebare îi vâjâi pe lângă urechi, întocmai unui glonte în momentul în care telefonul îi aduse în memorie un amic de care în mod cert nu ar fi trebuit să uite. Jared Carter lăsă apelul să curgă lin până când tânăra răspunse după ce soneria se repetă de patru ori. Încercând să adopte o mină încrezătoare, Bethany vorbi:
— Bună ziua, domnule Carter!
— O'Hara, fă bine când ajungi prin redacție să dai o fugă pe la biroul meu. Am niște întrebări pe care vreau să ți le adresez. Postul ăsta, pentru care ai semnat contractul, vine cu o serie de responsabilități și nu știu dacă ți-ai dat seama de acest aspect, păstră bărbatul un ton glacial.
— Dispariția mea de ieri a fost una întemeiată. Vă asigur de asta pentru că niciodată nu aș lăsa o treabă nerezolvată, începu tânăra să se justifice, și chiar mi-am îndeplinit în timp util..., însă patronul o întrerupse fără drept de apel.
— Aștept să vii personal cu explicațiile. În jumătate de oră ai face bine să te afli la sediu, încheie el convorbirea telefonică fără a aștepta confirmarea de pe cealaltă parte a firului.
Beth trase puternic aer în piept, răsuflând greoi. Își întoarse privirea către geamul din partea dreapta, chipurile trecătorilor ștergându-se de pe retina femeii, odată cu schimbarea continuă de peisaj. Cândva, i se părea de-a dreptul fascinant cum unii oameni puteau dispărea pentru totdeauna fără să lase urme, amprente, amintiri. Ca și cum, s-ar fi cufundat în lacul uitării și ar fi mângâiat cu proprii ochi întunericul și mocirla, devenind prizonieri ai unei morți încă vii. Acum era pur și simplu, dezolant.
