Jocul oglinzilor

XI - „Un articol despre un altfel de eu"

       O'Hara privi sceptică biletul mototolit de pe masa de lucru. Numărul de telefon scris cu pix cu pastă albastră zăcea abia descifrabil pe hârtie. Nu-și amintea cu exactitate momentul în care Ashton i-l plasă în buzunar, însă acest aspect o interesa prea puțin. Îl salvase în memoria telefonului și prefăcându-se dornică de a iniția o conversație cu misteriosul avocat, îl apelă cu nonșalanță. Trecuse în revistă întrebările formale și politicoase ca mai apoi să ajungă în punctul ce i se părea ei cel mai interesant: identificarea atacatorului. Reținuse întocmai unui burete fiecare fărâmă de informație și acționă cât putu de profesionist, până când Green simți tenta interogatoriului și fusese nevoită să recunoască. Intenția ei de a redacta un articol veni însoțită de un râs înfundat de pe partea cealaltă a firului. 

       Bethany era o perlă într-un ocean plin de rechini, concluzionase bărbatul, invitând-o galant să ia cina cu el seara următoare. Ideea lui o încântă și o făcu să zâmbească amuzată. Existau atâtea cazuri în care victimele se îndrăgosteau de atacatorii lor, recurgând mai apoi la gesturi disperate de a atrage atenția și de a consolida un castel de nisip menit să găzduiască rodul iubirii lor. Însă, femeia nu putea spune despre sine că era o victimă și nici despre Ashton că era atacatorul său. Era criminalul prietenului ei și asta în mod normal ar fi trebuit să agraveze situația. Și totuși, ea nu era normală. Diferită într-un sens în care își dorea să fie atâtea și atâtea, iar apoi să nu mai fie nimic. Întreaga convorbire telefonică nu făcea decât să creeze în mintea jurnalistei noi legături, noi lanțuri cauzale, păstrând pe cât posibil obiectivitatea. În momentul în care glisase apelul pentru a îl închide, știa exact cum avea să arate știrea ei.  

       — Virgulele sunt în regulă. Întrebarea asta deschisă e perfect legitimă și sugerează o scurtă meditație a cititorului. Cuvintele sunt prietenoase și încărcate de emoție, iar nebunia de imagini vizuale și auditive o să dea publicul pe spate, spuse femeia înflăcărată. 

       Privirea sa ageră analiză fiecare rând redactat în documentul Office Word al laptop-ului, pornind de la stânga la dreapta și de sus până jos, încheiând cu o fotografie proprie. Era bineînțeles imortalizată cafeneaua, în timp ce un cordon de bandă galbenă zăcea în bătaia vântului, ornând ușa de la intrare. Acesta împiedica orice spectator din a înainta și a deveni una cu mediul originar al amprentelor și al stricăciunilor din bar. De obicei, aceste washi tape-uri de nivelul departamentului Poliției din Chicago erau atribuite locurilor în care se petreceau crime în toată regula, dar ce puteai face când o jurnalistă cu viziune a simțit nevoia de a-și expune latura sa artistică, insistând pe necesitatea acesteia? Dacă își ratase șansa pe care William i-o oferise involuntar în momentul în care fu obligat să se suie în Ford, nu și-ar fi dorit să fie privită cu mai puțin decât o doză pronunțată de admirație. 

       Felicitându-se, îi trimise articolul pe e-mail lui Robert și acum aștepta tremurând de nervozitate răspunsul acestuia. Fără chef se ridică de la birou și veni la micuțul balcon șic, în interiorul căruia se afla o canapea improvizată dintr-o saltea moale și roz, acoperită de un strat de perne decorative și o instalație de beculețe în formă de stea. Gândurile jurnalistei se cufundau tot mai pătrunzător în minte, scormonind întrebări ale căror răspunsuri avea să le caute din greu. Ei bine, părea că toți criminalii sunt raționali în nebunia lor, iar acest bărbat șarmant a cărui profesie storcea maldăre de bani prin simpla prezentare, era un studiu de caz foarte interesant.