Ploaia! Daca nu ploua in seara aia, eu nu eram acum aici, captiva in conac cu un monstru! Daca nu ma opream, probabil acum aveam o viata frumoasa si eram libera.
Ganduri, ganduri si iar ganduri. Numai ele imi invadeaza mintea in intunericul ce ma in...
" Trebuie sa vorbim!" Sunt cuvintele pe care Harold le rosteste din pragul usii, privindu-ma cu blandete. Oare ce am facut de data asta? Nu pare nervos, insa nu ma mai surpinde nimic la el.
Ma ridic usor de pe pat si ma indrept catre el,tematoare, dar linistita intr-un fel pentru ca am trecut prin atat de multe aici, intr-un timp prea scurt si incep sa realizez cat de fragila sunt eu si cat de repede pot muri langa el si asta doar pentru ca el este atat de puternic, astfel nimic nu ma mai sperie, adica ce pot pati mai rau decat ceea ce am patit deja?! * Ajung in dreptul lui privindu-l de jos timp de cateva secunde, lasandu-i suficient timp pentru a ma privi inapoi, dar nu a facut-o pentru ca privirea lui era atintita catre Anne in tot acest timp. O privea diferit, asa cum nu m-a privit niciodata pe mine, nimic cu tenta sexuala, insa privirea sa emana iubire. Il legau atatea lucruri de femeia aceasta, amintiri inca proaspete, un copil si timpul petrecut in conac.Nu simteam gelozie, dar ma simteam indepartata pentru moment si sunt mai mult decat sigura ca daca ar putea si-ar dori ca ea sa fie iar tanara, iar povestea lor de dragoste sa aiba un altfel de final, poate unul in trei, alaturi de copilul lor, dar asta era imposibil chiar si in lumea lui.
"Te astept in camera mea!" Cuvintele mele au trecut pe langa urechea lui fara ca el sa reactioneze, ceea ce imi confirma faptul ca era prea concentrat asupra ei, iar eu ma aflam undeva departe de orice gand al lui.
Parasesc camera batranei si strabat incet coridorul de la parter incercand sa privesc in urma mea pentru a vedea daca Harold ma insoteste, insa acesta era in acelasi loc nemiscat. Ma indrept grabita spre scarile ce conduc la etaj unde se afla camera mea, iar in mintea mea s-a ivit o singura intrebare: * Daca el este ca intr-un fel de transa si nu m-a auzit, oare as putea scapa de aici?* Este o singura cale de a afla.
Ma opresc imediat din urcat scarile si ascult linistea ce ma inconjura. E sansa mea. Pot sa merg acasa. Picioarele mele incep sa o ia la goana spre usa opulenta de la intrare, iar el inca era acolo neclintit. Incep sa alerg si fara a face zgomot ies pe usa de la intrare ce te tranteste in gardina imensa din care tocmai venisem. Incep sa alerg si o fac mai repede decat mi-am imaginat vreodata ca o voi face si asta doar ca sa scap si sa imi primesc viata inapoi.
Imbracata in rochia veche si deloc din acest secol parasesc curtea si pasesc pe strada unde imi zaresc intr-un colt masina lasata in paragina in noaptea ce mi-a devenit cosmar. Stiam ca nu puteam sa plec cu masina si asta pentru ca daca pornea masina nu mai ajungeam aici, probabil nici nu era nevoie sa mai opresc langa blestematul asta de conac, dar poate asa imi era sortit, sa il cunosc pe Harold, sa ma indragostesc si sa sufar, sau, poate doar sa il cunosc si sa apoi sa pot fugi de el cat mai tin picioarele. Nu pot sa nu ma gandesc ca odata ce plec nu il voi mai vedea prea curand, probabil niciodata, dar imi doresc sa traiesc, sa fiu libera si sa gasesc pe cineva care sa imi poata oferi toata dragostea de care am nevoie si pe care sunt dispusa sa o ofer inapoi. Imi doresc o poveste de dragoste ca in acele romane pe care le citesti seara inainte de culcare, iar apoi visezi ca esti personajul feminin, iar povestea este a ta.
Iau la pas strada ingusta si destul de lunga. Merg pret de cateva zeci de minute cu gandul daca el a observat ca lipsesc, dar mai mult cu convingerea ca a realizat ca am plecat si este cuprins de furie. Palmele incep sa imi transpire numai la acest gand iar inima o ia la goana, mai repede decat o fac picioarele mele. In timp ce incerc sa strabat straduta si sa gasesc un drum principal, iar in mintea mea circula o multitudine de ganduri care imi fac inima sa o ia razna, in spatele meu aud un zgomot de masina. Inchid ochii si sper sa nu fie el, ci doar un om care sa ma poata duce acasa in siguranta. Privesc cu coada ochiului si vad cum masina opreste langa mine, iar soferul coboara geamul usor.
"Te pot duce undeva?" DA! Acasa te rog! As face orice sa ajung acasa, chiar daca nimeni nu ma asteapta pentru ca singura fiinta la care am tinut s-a prapadit iar eu ma gandesc numai la momentul in care voi ajunge acasa si o voi vedea cum zace pe podea moarta si singura. Imi dau lacrimile doar cand ma gandesc.
"Acasa!" Cuvantul la care m-am gandit tot timpul. Locul unde imi doresc sa fiu, sa stau linistita si singura, sa imi plang pisicia si viata trista, mancand inghetata si sorbind din ceasca mea preferata. Sa pot simti mirosul de cafea dimineata si sa pot simti ca traiesc.
***
Strainul a fost extrem de generos sa ma duca acasa, moment in care am realizat ca eu nu locuiam deloc departe de conac, ci la jumatate de ora, lucru ce ma nelinistea si mai tare pentru ca il simteam pe Harold aproape si nu imi doream asta. Imi doream sa nu il simt deloc, ba chiar sa nu ma gandesc la el, desi chipul sau perfect imi era tiparit in minte, cu ochii lui verzi si buclele perfecte.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Urc in apartament si scot cheia de rezerva de dupa tabloul de atarna pe perete. Descui incet, deschid usa si simt mirosul de putred, moment in care lacrimile imi inunda ochii si obrajii. Acum realizez ca ea chiar s-a stins. Privesc toate lucrurile mele aruncate asa cum le-am lasat inainte de acea noapte si realizez cat mi-a lipsit apartamentul meu.
Dupa ce reusesc sa aerisesc tot locul si sa ingrop pisica in gradina, imi arunc rochia veche si imputita si intru in dus, gandindu-ma doar daca el a realizat ca eu am reusit sa fug. Inca nu realizez ca am plecat de acolo. Imi inchipuiam ca voi ajunge ca Anne si ca voi muri acolo, dar ma bucur ca am reusit sa scap. Ma macina insa un lucru oribil si nu imi doresc sa fie adevarat. Nu imi pot scoate din cap chipul sau, gustul buzelor sale, zambetul si rasul lui. Retraiesc la nesfarsit momentele frumoase petrecute alaturi de el, putine, dar frumoase. M-am indragostit de el sau sufar doar de Stockholm syndrome? Oare despre ce a vrut sa vorbim?
Dupa ce apa fierbinte mi-a spalat corpul ce ii ducea lipsa de mult timp, m-am imbracat in pijamalele mele preferate si m-am intins in pat incercand sa ma gandesc la cu totul altceva, dar nu era posibil. Imi era dor de el. Imi era dor sa ii simt prezenta si mirosul si sa il stiu acolo, chiar daca imi era teama de el. Stiam ca nu pot sa ma intorc acolo si nici nu imi doaream acest lucru, insa o parte din mine, stand acolo intinsa in patul meu de acasa, se gandea la clipele petrecute alaturi de el, dorind sa stie care a fost reactia lui cand a vazut ca am plecat. Oare i-a pasat?
