Mara:
E dimineață. M-am trezit în brațele iubitului meu, aproape dezbrăcați. S-a făcut mai rece pentru că am lăsat geamul deschis aseară, așa că am ieșit din brațele lui Cristian ca să mă îmbrac.
Mi-am luat din geamantan niște blugi negrii și un hanorac alb. Am mers să mă schimb la baie.
Pe când îmi luam hanoracul pe mine se aud ciocănituri insistente în ușă. I-am auzit pașii lui Cristian, semn că s-a trezit și a mers să vadă cine e.
Cristi:
Mă trezesc niște bătăi puternice în ușă. Mara nu era lângă mine. Am mers la ușă să văd cine e. Când deschid rămân blocat. Erau părinții iubitei mele.
—Dă-te la o parte, tinere, îmi zice Robert.
—De ce ați venit? îi întreb eu.
—Ca să o iau acasă. Nu îmi pot lăsa fata pe mâinile unui minor, spune Maria.
—Mâine fac 18 ani. Și oricum, nu e aici, spun eu cu indiferență.
—Dă-te din fața mea sau te iau cu forța de aici.
—Robert, liniștește-te. Ți-am zis că Mara nu e aici, îi răspund eu aproape nervos.
—Noi nu ne tutuim, Cristi, spune el.
—Cred că ai uitat că ți-am fost fiu. Sau cel puțin aproape fiu. Încă nu înțeleg de ce ne-ați luat de la orfelinat dacă niciodată nu ne-ați vrut.
—Cristi, eu mereu..încearcă să spună doamna Maria dar Robert o strânge puternic de mână. Puteam să observ lacrimile mărute care incepeau să curgă din ochii femeii, de parcă îi era frică de ceva.
—De data asta să zicem că nu am găsit-o,dar dacă până diseară fiica mea nu e acasă voi apela la artileria grea. Și nu va fi bine pentru tine, băiete, spune Robert. Încep să cred că chiar e psihopat.
Mara:
Stau in baie și ascult discuția dintre Cristian și părinții mei. Năpustesc asupra mea lacrimi pe care nu le pot opri. Nu i-am cunoscut niciodată latura asta tatei. E agresiv și foarte nervos. Sper ca iubitul meu să nu pățească nimic, să nu il lovească. Pentru că nu mi-o voi ierta niciodată. E vina mea. Nu trebuia să vin la el acasă ca o nebună, eram sigură că o să vină după mine.
După ce părinții mei au plecat, am ieșit din baie și l-am luat în brațe pe Cristi.
—Iubitule, iartă-mă, spun și îi iau fața în mâini, ridicându-mă pe vârfuri pentru a ajunge la el.
—De ce să te iert? mă întreabă el calmându-se treptat.
—Pentru că e doar vina mea. Parinții mei au venit aici și ți-au facut circul ăsta din cauza mea. Treabuia să stau acasă, spun eu.
—Nu, iubito, nu e vina ta. Ei se gândesc doar la faptul că eu nu sunt potrivit pentru tine și atât, nu se gândesc la fericirea ta.
—La asta îți dau dreptate. Dar tot trebuie să mă întorc, nu vreau să pățești ceva. Nu știu de ce, dar încep să îl cred pe tata în stare de orice, îi spun și îl iau de mână apoi îl strâng. Sunt stresată, foarte stresată.
—Nu te las să pleci de lângă mine, îmi spune el.
—Crede-mă că așa e mai bine. O să îți dau mesaj când ajung acolo, spun eu. Va fi bine, Cristian.
—Ok, am încredere in tine. Dar promite-mi că nu o să renunți niciodată la mine și că o să te întorci. Te iubesc prea mult, ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, crede-mă, spune și mă sărută apăsat.
—Îți promit, îi spun după ce ne desprindem din sărut.
Merg și îmi iau geaca neagră de piele pe mine, mă încalț și îl aștept pe Cristian să îmi aducă telefonul din dormitor.
-Mersi. Pa, anonimule, spun și îi zâmbesc.
-Pa, babygirl. Te iubesc.
-Și eu, babyboy.
Chiar îmi era dor să îmi spună așa. Tocmai acum realizez cât de repede a trecut timpul. Parcă acum mi-a trimis primul mesaj și eu îl ignoram. Dar uite că acum îl iubesc mai mult decât mă așteptam.
Am plecat cu inima strânsă. Îmi e frică de reacția tatălui meu când o să mă vadă. Mi se pare așa schimbat, așa deodată. Sau poate era și înainte la fel, dar am fost oarba și nu am observat.
Când am ajuns am deschis ușa mare, care aparent era descuiată. De obicei mama o încuia.
Când am mers în living nu știam cum să reacționez, îmi venea să plâng când am văzut.....
