Tammy și Melione nu se cunosc, deși sunt angajați la aceeași companie aeriană cu un program aproximativ asemănător. Asta până când cursa V756 Londra-Havana îi aduce împreună. El, pilotul, și ea, însoțitoarea de zbor, își oferă timpul unul altuia pe...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Când eram mică, părinții mei erau protectivi. Îmi puneau o oră de intrat în casă seara, o oră fixă pentru fiecare zi. Nu aveam voie prea mult afară, nu puteam să stau noaptea pe afară cu restul prietenilor mei care nu mai intrau la o oră anume în casă. Mi-am ascultat părinții, niciodată nu am încălcat regula asta. Mereu îmi spuneau că noaptea se întâmplă cele mai rele lucruri, că noaptea este primejdioasă pentru o adolescentă. Noaptea, în viziunea mea de atunci, era momentul în care monștrii din basme ieșeau afară. Mai târziu, am înțeles la ce se refereau, la acele lucruri rele, am apreciat mai mult grija lor pentru mine și nu m-am mai plâns din cauza orelor. Totuși, am încălcat regula lor acum. Havana te face să încalci regulile impuse de părinții tăi.
Ceasul de pe mijlocul străzii arată ora 03:30 dimineața, iar eu nu sunt în camera mea de hotel încă. Nu pot să cred că sunt aici. Sunt în mijlocul străzii împreună cu căpitanul meu minunat, deoarece el spune că noaptea este viața Havanei, cu ochii strălucind și cu palmele strângându-le pe ale mele din când în când. Trebuia să ne întoarcem la hotel după ce am plecat din club în urmă cu două ore, însă putem spune că ne-am pierdut pe străzile pavate, în forfota neîncetată de parcă orașul ar fi prins viață. Ne-am pierdut unul în altul, unul în brațele celuilalt.
Sunt euforică, mă simt deasupra norilor, dar nu din cauza alcoolului, ci din cauza locului în care mă aflu, din cauza companiei mele, din cauza bărbatului de lângă mine, pentru că noaptea este viața Havanei. Casele în culori vesele cu balcoane, străzile pavate și muzica latino ce răsună în surdină din fiecare colțișor al locului, inima mea bubuie și tot ce contează sunt degetele lui care îmi mângâie palma și încheietura.
— Alege o culoare, mă îndeamnă, zâmbind prostește.
— De unde?
— De oriunde.
Suntem înconjurați de o grămadă de culori, de la casele pictate în culori vesele la cerul întunecat și înstelat. Îi zâmbesc, întorcându-mi atenția asupra tuturor lucrurilor din jurul nostru și încerc să aleg ceva.
— Roz, arăt casa pictată în culoarea respectivă, ce se află la câțiva pași de noi.
— Galben, arată casă de lângă cea aleasă de mine, iar ochii lui se luminează. Cine găsește primul altceva cu acea culoare câștigă.
— E un joc prostesc, Tammy, îi mărturisesc, deși mă amuză acest joc ciudat și fără să vreau privirea mea pleacă în căutarea altui obiect.
— Am câștigat, anunță atrăgându-mi atenția și privirea lui coboară pe corpul meu, în jos spre rochia mea galbenă.
