Tammy și Melione nu se cunosc, deși sunt angajați la aceeași companie aeriană cu un program aproximativ asemănător. Asta până când cursa V756 Londra-Havana îi aduce împreună. El, pilotul, și ea, însoțitoarea de zbor, își oferă timpul unul altuia pe...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tammy se uită la televizor concentrat. Doamna de la știri anunță prăbușirea unei aeronave de la o companie mare din Rusia. Căpitanul Smith este foarte atent la detalii și la numele menționate, parcă încercând să își dea seama dacă cunoaște pe cineva sau dacă cineva pe care îl cunoaște este implicat.
Văd neliniștea de pe fața lui. Cunosc acest sentiment pentru că este inevitabil să nu te gândești măcar o dată înainte de zbor că poate este ultima dată când atingi pământul. Este acea incertitudine mută pe care toți o simțim, dar niciunul nu vorbește despre ea, niciodată.
Ca echipaj, noi trebuie să fim zâmbitori, încrezători, iar temerile noastre trebuiesc ascunse. Nu putem să fim speriați că e posibil să nu mai ajungem la sol, în viață, în fața pasagerilor, care probabil sunt mult mai speriați. Trebuie să fim încrederea lor și pentru asta trebuie să ne învingem fricile înainte de a pune piciorul în avion.
— Cunoșteai pe cineva? întreb când blonda de la știri spune că niciun om de la bord nu a supraviețuit.
— Cunoșteam pilotul secund, Aleksandr. L-am cunoscut acum câteva luni când am zburat la Moscova. Era un tip de treabă, vorbește privind televizorul și îi pot auzi regretul din voce.
Acesta este momentul în care vezi că totul se poate termina într-o clipă, că puteai fi tu cel din avion, că puteai fi tu cel aflat pe fundul oceanului. Momentul în care realizezi că totul este o incertitudine și că oricând poți ieși pe ușă și să nu te mai întorci niciodată.
— Ești bine? întreb așezându-mi o mână peste a lui, strângând ușor palma lui.
Își întoarce capul spre mine și îmi oferă un zâmbet palid.
— Da. Îmi pare rău pentru el și pentru familia lui, era tânăr.
Îl ascult știind exact despre ce vorbește. Închid ochii și aștept ca știrea să se încheie. Tammy își așază un braț în jurul meu, trăgându-mă mai aproape de el. Stăm ghemuiți, unul în brațele celuilalt pe canapeaua mea și parcă visez. Mi se pare atât de minunat să îl am lângă mine aici, să simt cum tot corpul îmi freamătă și totul a început de la un singur zbor spre Havana. Pot spune că mi-a fost schimbat cursul vieții când am fost repartizat pe acel zbor.
— Ar trebui să plec, spune după ce își privește telefonul.
Ne-am petrecut toată ziua stând pe canapeaua mea. Am vorbit, ne-am îmbrățișat, ne-am uitat la televizor, ne-am sărutat și nici nu am observat cum timpul zbura pe lângă noi. E ora 4:00pm, iar Tammy în patru ore decolează. Trebuie să se pregătească și să fie la aeroport cu două ore înainte de plecare.
— Ar trebui, mormăi.
Brațele lui mă strâng mai tare, iar eu mă fac mică la pieptul lui. Totul decurge atât de normal, de parcă am fi așa de o veșnicie. Îmi ridic capul spre el, iar buzele lui se lipesc de ale mele. Știu că acesta este un sărut de adio. E un sărut scurt, dar minunat. Ne ridicăm de pe canapea și pornim spre ușa de la intrare.
— Ai grijă, ok? spun.
— Totul va fi bine, nu este prima oară când pilotez, chicotește. Ne vedem în două zile, mă anunță.
Deschide ușa și iese din apartament. Rămân în pragul ușii privindu-l. Se apleacă spre mine, depunând încă un sărut.
— Ne auzim imediat ce ajung în Elveția.
— Ai grijă.
Se întoarce și pornește pe hol, spre lift. Închid ușa, lipsindu-mi spatele de ea. Următoarele ore vor fi o incertitudine. Niciodată până acum nu mi s-a mai întâmplat să fiu neliniștită pentru altcineva în afară de Ashley. Însă acum, știind că Tammy este acolo sus, nu cred că voi sta prea liniștită până nu voi primi o veste de la el.
Mă întorc în living și sting televizorul, îndreptându-mă apoi spre camera mea. Deschid dulapul și iau un prosop. Vreau să pornesc spre baie, însă telefonul meu sună. Numele lui Ashley apare pe ecran și răspund fără să stau pe gânduri.
— Ce faci? îi aud vocea.
— Hei! Acasă, mă relaxez. Tu? Ai ajuns? întreb.
— Tocmai ce am aterizat și am zis să te sun. Ai vorbit cu Tammy? Știi că au un zbor spre Zurich în seara asta.
Pete și Tammy zboară împreună mereu. De aici s-a legat și prietenia lor. Pentru ei e mult mai bine decât este la mine și la Ash, care prindem un zbor împreună la o lună.
— Da, tocmai ce a plecat de la mine. A venit de dimineață și a stat până acum, o informez.
— Eram sigură. Pete are să îmi dea 50 de lire, strigă entuziasmată.
— Nu pot să cred că ați făcut un pariu, spun.
— Trebuie să închid. Îmi pare rău. Vorbim diseară poate.
Nu apuc să mai spun ceva că deja telefonul mă anunță că apelul este încheiat. Așa este Ashley, când închide, ea chiar o face fără să mai aștepte alte comentarii.
Decid să merg să îmi fac acel duș, iar apoi să mă arunc în pat și să pierdtimpul. Probabil, voi aștepta ca Tammy să aterizeze și să vorbim puțin.
