Pe cerul nostru

capitolul șapte

          Când eram mică și veneam de afară supărată, mama obișnuia să îmi ofere ceva dulce, spunând că așa mă voi înveseli sau voi deveni o prăjiturică. Atunci, credeam că pot deveni o prăjiturică. Când am mai crescut, am realizat că era o tâmpenie și curând am pierdut acea bucurie a inocentului. Acum, ori de câte ori sunt supărată vreau să fiu o prăjiturică, așa cum mama îmi spunea că pot să fiu. Dar nu e posibil.

Tot ce pot face acum, este să le zâmbesc pasagerilor, să cooperez cu colegii mei și să număr orele până când avionul va ateriza pe aeroportul din Londra. Sunt supărată că am plecat, dar curând mă voi reîntoarce, însă nu pot garanta că va fi la fel.

Ashley îmi zâmbește de pe scaunul ei. Am luat o pauza să ne mai odihnim picioarele după ce ne-am asigurat că totul este în regulă. Zâmbetul ei e ciudat, un rânjet nereușit și știu că vrea să afle lucruri. De aseară, nu am mai vorbit cu ea, deci o parte din lucruri îi sunt necunoscute.

— Știi că sunt o persoană curioasă, iar discreția ta mă omoară, începe imediat ce mă așez lângă ea.

— Curioșii mor primii, murmur.

— Îmi asum. Aruncă tot, acum, tonul ei este poruncitor, luând orice șansă de tăcere.

— Nu am mai stat mult după ce ați plecat. Am mers pe plajă, am vorbit și am decis să continuăm să ne vedem, fac un rezumat. A spus că nu îmi promite veșnicia, dar prezentul lui este al meu.

— Oh, Dumnezeule, exclamă. Mă bucur pentru voi. E de înțeles de ce nu îți oferă viitorul lui privind ultima relație, vocea ei se micșorează și mă privește fix în ochi.

O privesc fără să înțeleg ceea ce vrea să spună. Spre deosebire de ea, care cu siguranță știe mai multe despre el, eu nu știu nimic despre viața lui. Este ca și cum acum l-am cunoscut pentru prima dată, deși lucrăm în același loc. Ne-am mai văzut din când în când, am schimbat un 'bună' câteodată, dar nimic mai mult. Nu am auzit vorbe despre el, nu am încercat să aflu lucruri despre el. Eram doar două fețe cunoscute în treacăt, nu oameni care să vorbească la un ceai și să se cunoască mai bine.

— Nu ai acordat niciodată atenție vorbelor din companie? mă privește șocată la negarea mea. Nu îmi vine să cred.

— Se spun prea multe pentru a acorda atenție, mormăi. Spune-mi tu!

— Ultima lui relație a fost... se oprește brusc, rămânând cu privirea îndreptată înainte.

Mă uit și eu în locul acela și în fața ochilor mei apare persoana despre care vorbeam. Nu ne poate auzi, dar ne poate vedea și o face. Se uită la noi, la mine. Mă analizează amănunțit, la fel cum și eu o fac. Mărturisesc că oricât de bine ar arăta Tammy în orice, atunci când își pune costumul de pilot pare să fie un adevărat supermodel, care nu are cum să se uite la o tipă ștearsă ca mine. Însă o face pentru că orice s-ar întâmpla între noi, el este al meu acum, iar eu a lui și nicio altă persoană nu mai contează.

Își întoarce privirea spre Amanda, iar după ce îi spune ceva, dispare în cabina piloților. Amanda ne face semn că e timpul să ne ocupăm de pasageri și lăsăm conversația în aer. Mai importanți sunt pasagerii între pereții aeronavei, nu problemele noastre personale.

*

Taxiul îmi era, de obicei, trăsura ce mă ducea acasă după ce puteam să părăsesc aeroportul. În seara aceasta, mașina luxoasă și Tammy pe locul șoferului sunt cei care mă conduc. Pielea crem îi dă mașinii și șoferului putere și încredere. Tammy, în costumul lui, la volanul acestei mașini, cu degetele bătând în volan și muzica în surdină sunt dăunătoare pentru mine. Simt fluturi pe sub piele doar când mă gândesc că sunt lângă el, că mă conduce acasă, că ceva este între noi. Ceva ce a început în Havana și continuă în Londra.

— Am ajuns, mă anunță parcând în fața complexului de apartamente, unde locuiesc.

— Mulțumesc pentru drum, decuplez centura și o îndepărtez. Dacă ai vrea să urci, dar sigur ești obosit și... încerc să îmi găsesc cuvintele, dar parcă au dispărut sub privirea lui intimidantă.

— Aș rămâne, dar nu am nimic de schimb la mine, iar costumul ăsta nu e prea comod, chicotește arătând spre hainele lui. Și sunt obosit.

— Da, ai dreptate, aprob. Ok, atunci. Mulțumesc mult! Noaptea bună!

Deschid portiera și dau să ies, dar brațul îmi este prins de mâna lui Tammy, care mă trage înapoi. Mă întorc spre el confuză, dar nu bagă de seamă. Se apropie de mine, buzele noastre se întâlnesc flămânde și încep un dans rapid și pasional. Palma lui dreaptă se așază pe obrazul meu, aducându-mă mai aproape de el.

Voiam să mă sărute de când am urcat în mașină, însă nu a făcut-o. Dar acum, sărutul lui mă ridică deasupra norilor, făcându-mă să zbor. Tremur toată când buzele lui le părăsesc pe ale mele. Frunțile noastre rămân unite, iar privirile ni se întâlnesc. Pierdem câteva secunde în acest mod, dar par cele mai frumoase secunde din viața mea și le-aș înmulți dacă aș putea.

— Ar trebui să mergi acasă, să te odihnești, murmur, amintindu-mi că oboseala domnește printre noi, și mă depărtez.

— Ne vedem mâine, spune când deja sunt în afara mașinii. Noapte bună!

Zâmbesc, îi fac cu mâna și mă întorc, pornind spre intrarea în clădire. Trec cartela magnetică, iar ușa se deschide. Intru și arunc o privire înapoi, văzând încă mașina neagră a lui Tammy, care pornește încet de pe loc.

Merg spre ascensor, cu gândul la Tammy și la mine, la noi. Nu aș fi crezut că zborul spre Havana ar putea schimba atâtea, că mi-ar putea aduce pe cineva, că mi-aș putea permite să sper la ceva bun, că mi-ar schimba viața. Cred că prezentul lui Tammy poate fi și al meu, iar încet totul poate fi al nostru.

Ușile liftului se deschid, intru și apăs butonul cu numărul 8. Îmi ating buzele cu degetele și parcă simt atingerea moale a buzelor lui Tammy. Încerc să îmi dau seama cum ar trebui să mă port, dar tot ce pot face este să mă simt ca pe un nor. Să îmi simt sângele fierbând, fluturi ce îmi mănâncă interiorul și mintea plină. Toate astea din cauza brunetului cu ochii ciocolatii. Noii mele pasiuni.

Ușile se deschid, iar în fața mea se întinde holul cu uși maro. Mă încrunt și pășesc cu forță imediat ce observ obstacolul.

— Ce cauți aici? ridic tonul.