where's my love...

231 34 8
                                    

Nu știu dacă ar trebui să încep așa...
Simt că totul e trecător. Oamenii vin, pleacă, se întorc. Întreaga noastră existență ia forma unui cerc, rotund, perfect, fără defecte, care curge la infinit îngropat în tainele Universului. Mi-aș dori ca timpul să nu existe, să nu definim termeni precum "temporar" și "permanent", să nu ne îndepărtăm niciodată. Aș lăsa toate lucrurile deoparte, doar ca să nu mă mai simt o simplă umbră, o siluetă pierdută printre amintiri. Vocea ta e acum doar un ecou ce răsună cadențat în tâmplele mele, iar când ecoul dispare, mă trezesc și văd că sunt singură.
E ciudat cum natura umană e atrasă de necunoscut, crede în soartă, în destin. Dar ce destin? Ce destin, când destinul e mânat de iubire? Și care iubire? Care iubire, când vezi că tot ce ai avut s-a pierdut în valurile timpului? Care iubire, când vezi că lumea renunță atât de ușor la ceea ce pretinde că iubește sau că a iubit cândva? Mă uit în jurul meu și văd doar pasageri, fantome trecătoare, oameni care, la un moment dat pleacă. Și odată cu ei, o mică parte din mine moare, ca să dea naștere uneia noi, întunecate, sumbră ca negura nopții mele, al cărei cer nu mai e înstelat. Greutatea lui îmi apasă coastele și abia mai pot respira. M-am înecat de-atâtea ori în lacrimi pe care le-am ascuns de văzul lumii, doar pentru că nu voiam mila nimănui. Da, nu voiam ca ei să știe că sunt vulnerabilă, că suferința întunecă tot înăuntrul meu.
Vedeam frumusețe în tot ceea ce mă înconjura, numai în mine, nu, iar demonii îmi șopteau la ureche că nu e momentul meu acum, că nu o să reușesc, că nu o să găsesc pe cineva care să mă accepte așa cum sunt. Și cel mai trist e că totul îmi aducea durere. Nu mă puteam uita la propria-mi reflexie în oglindă pentru că nu puteam să văd cum o tragedie mă privea înapoi. Acum nu mai simt nimic... Inima nu mai bate frenetic, bate cât să mă țină în viață. Am fugit, m-am opus, dar se pare că nu îți poți înfrunta destinul. Cum pot unii oameni să mintă, cu atâta luciditate pe chip? Cum te poate iubi cineva azi, ca mâine să te urască? Nu am răspunsul la mii de întrebări și lista continuă. Toți oamenii îți promit eternitatea, dar pleacă la primul semnal...pleacă, când se decid că nu mai au nevoie de tine, că nu le mai ești de folos, pleacă, când se decid că nu ești de ajuns pentru ei, pleacă și găsesc pe altcineva mai bun. Adevărul este că, oricât de mult ar încerca să se convingă, nu te pot înlocui. Da, vor găsi o persoană mai bună decât tine din toate punctele de vedere, dar degeaba, fiindcă nu ești tu. Fiecare om are ceva special, nu? Acel ceva special, specialul tău, îl va ține pe el treaz noaptea, când e singur, întrebându-se de ce te-a lăsat să pleci așa de ușor, de ce nu a luptat să te țină lângă el și mai ales de ce a ținut la orgoliul lui de bărbat în loc să țină la tine. Desigur că, îi va lua o veșnicie să își dea seama de ce ai renunțat la el, dacă îl iubeai.
Eu am renunțat pentru că am obosit să cunosc aceeași persoană, în corpuri diferite. Am renunțat pentru că m-am saturat să alerg după oameni și să mut munții din loc pentru persoane care nu ar face nimic pentru mine. Am renunțat pentru că mă iubesc mai mult pe mine decât îi iubesc pe ei, pentru că mă respect, îmi cunosc valoarea și știu că nu merit să fiu tratată așa. Nu lăsa pe nimeni niciodată să-ți stea în calea spre fericire. Dacă vrei să pleci, pleacă.
Niciun motiv pentru a rămâne, e un bun motiv pentru a pleca.

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Monografia unei inimi frânteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum