Monografia unei inimi frânte

înmormântare

în ceața nopții, se aude vântul cum geme
înconjurat de oameni,
sufletul mi-a înghețat
mult prea devreme
cu pași mărunți și goi mă pierd în depărtare
îmi caut inima s-o învii,
căci singură ea moare
în abisul cu zăpadă
alerg ca-ntr-un labirint
mă chinui să merg, să mint
apăs pe cuțitul din rană
ca să nu mai simt
frigul îmi pătrunde în oase
îmi sfâșie carnea
iar eu ajung, la bun sfârșit
să-mi găsesc inima
în loc să am grijă de ea
să o încălzesc
o îngrop adânc, în pământ
cu fulgi de nea, o peticesc
să n-o găsească nimeni niciodată
odihna ei în veci, să nu fie aflată...