Monografia unei inimi frânte

rugina nopții

lumina lunii pline mă ceartă că stau treaz
și privesc stelele topindu-se pe pervaz
spatele îmi arde de la statul pe podea
și din când în când zăresc prin casă,
umbra ta

pereții sunt triști și mă strâng ușor
ca într-o cușcă, totul devine amețitor
peste vopseaua ruginită
mi s-a spart speranța
am dat cu ea de pereți
să-mi alunge ignoranța

și tot zac printre file arse, cioburi sparte
gândul îmi duce sufletul departe
casele de lângă lac,
astăzi distruse
ruinele visurilor mele apuse

mă ridic grăbit, alerg,
spre fereastra ruginită
idei, amintiri, le șterg
cu inima ostenită
mă întind la loc, mă pierd
în seara asta nu dorm,
căci ființa mi-e pironită.

-𝓐.𝓒.