Monografia unei inimi frânte

nemurire

aș fi vrut să nu fiu eu și să mă schimb
cât încă pot, să înțeleg
că oamenii sunt existențe efemere
care te-alungă, sau te-aleg

ca niște păsări care zboară
sub neagra boltă a cerului
când îți e bine, te-nconjoară
și-i dau viață sufletului

când te simți rău, se eschivează
prin flăcări se strecoară reci
și neatinși ei navighează
spre alte existențe seci

nu mai am lacrimi să mai plâng
și nici putere să mai cred
nu mai e mult până mă frâng
sub a lor ură, nu cedez

pentru-a lor clipă de plăcere
am luat din timpul meu mai multe
și ca s-alin a lor durere
strigătele mele...mute

m-am aruncat într-un neant
ca să le-ascult problemele
și-acum când golul mă înghite
muze îmi sunt doar stelele

m-am aruncat pe mine la gunoi
și mi-am vărsat amarul printre foi
când inima se transforma în sloi
și lacrimile, se conturau în ploi

când mii de săgeți otrăvite
îmi străpungeau conștiința
și mii de cuțite-nvechite
înjunghiau bunăvoința

nici realitatea nu e reală
așa cum ni se spune des
ființă cu ochi vii, dar goală
bătând la porțile lui Hades

cât m-am rugat să nu devin
soră cu iarna și cu nemurirea
cât s-au rugat să îmi revin
dar luna și-a găsit pieirea...