Monografia unei inimi frânte

i had this thing

E mai ușor să pleci decât să rămâi, nu? E mai ușor să renunți la ceea ce ai decât să lupți pentru ceea ce nu ai încă, dar ai putea avea.
Mă gândesc des la faptul că în toate "manifesto"-urile mele anterioare am tot vorbit despre oamenii care pleacă, dar niciodată nu am menționat esențialul. Nu e primordial faptul că cineva alege să plece din viața ta, esențialul constă în modalitatea pe care o alege pentru a face asta. E natural și firesc, în urma unei traume, să îți aduci aminte doar asta și să lași deoparte detaliile. De aceea, când o persoană pleacă din viața noastră, ne aducem aminte modul în care a plecat. Cel mai dureros mod în care poți fi lăsat în urmă este fără explicații. Nu sunt perfectă, nu sunt aici să țin prelegeri sau morală cuiva pentru că da, recunosc, și eu sunt o persoană care pleacă. Bineînțeles, nu eram așa înainte. Înainte ca societatea să mă schimbe, eram o persoană normală, capabilă să primească și să ofere iubire, capabilă să îi facă fericiți pe cei din jur prin propria prezență. Totul, până când am realizat că timpul e relativ, că oamenii sunt nehotărâți și că nimic din ceea ce ți se întâmplă acum nu e etern. Pentru mine, e de-a dreptul demoralizant faptul că pot să mă atașez atât de repede de o persoană și, în același timp, să mă detașez la fel de repede. Nu mai am încredere în nimeni. De-a lungul anilor, oamenii mi-au demonstrat că poți primi nenumărate lovituri, chiar și atunci când ești jos. Am avut prieteni, prieteni care mi-au înfipt cuțite în spate, care mi-au săpat rănile încă deschise și care mi-au tăiat aripile cu vorbele lor, chiar și atunci când eram la pământ, sângerând. Am cunoscut oameni care disimulau compasiunea doar ca să își împlinească propriile scopuri și interese. Am cunoscut oameni care au știut să fie lângă mine, să îmi aline durerea și să mă aprecieze pentru ceea ce sunt...sau cel puțin, pentru ceea ce am fost. Dar eu i-am lăsat să plece și i-am alungat. De ce? Pentru că, în repetate rânduri, mi s-a spus că nu merit. De atât de multe ori încât am început să cred, fără să îmi dau seama că mă răneam singură.