Monografia unei inimi frânte

to save a life

Nu m-am născut să fiu o scriitoare, probabil nici nu am fost destinată să fiu una. Dar mă ține în viață strigătul cuvintelor și puterea lor îmi icnește prin vene.
Persoanele care au venit, au plecat sau au rămas în viața mea m-au îndemnat să scriu, ba chiar aș îndrăzni a spune că m-au inspirat. E mare lucru să fii conștient de greșelile pe care le-ai făcut, să le expui în fața întregii lumi și chiar să stai mândru în fața lor spunând : "Poate nu acum, dar mai târziu, voi reuși!". Nu pot spune că viața mea de până acum a fost un chin, dar nici o alinare. A fost ca o ploaie torențială : furioasă, răzbunătoare, zgomotoasă la început, iar apoi, tăcută, molcomă, izbind în cadență pământul. Am simțit de atâtea ori greutatea cerului care se năruia deasupra mea, spârgându-se în cioburi colorate. Am simțit cum ura, frica și toate sentimentele negative îmi străpung carnea și îmi intră în oase. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare când am pierdut persoane la care țineam. Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea de adolescentă va fi așa de tristă și amorțită.
Eu, indecisă, am ales să mă las purtată de valuri, departe, departe, unde nimeni nu mă cunoaște, unde nimeni nu poate să vadă povara pe care o car pe umerii mei slabi. Trecutul e un tărâm periculos, pe ale cărui poteci te poți pierde ușor. E un loc în care deciziile luate deschid calea alegerilor de mâine, e în același timp și infern și paradis. Nu amintirile sunt cele care ne ucid sufletele, ci gândurile...
De fiecare dată îmi pun încrederea în oameni care nu merită, sperând că voi găsi pe cineva care să mă salveze de mine însămi, dar ajung în genunchi, incapabilă să respir din cauza greutății ce-mi apasă pieptul în fiecare seară. Greutatea întrebărilor pe care mi le pun, greutatea răutății care e într-o continuă expansiune în lumea asta.
                Bunătatea e o povară în ziua de azi. Nu toți oamenii pot fi buni, iar dacă ești bun, trebuie să te chinui, să faci față singur răului.
Eu nu mă pot schimba... De fapt, adevărul e că nu vreau să mă schimb. Mă complac în situația asta, de persoană bună fraierită de societate. Dar cel puțin, mă simt împăcată când pot ajuta pe cineva, când îmi pun inima pe tavă și mut munții din loc pentru "unii" care nu și-ar clinti nici un deget pentru mine. Totuși, în asta constă viața, nu? În sacrificii și resemnare...
                 Deși ești un om bun și faci tot posibilul să fie totul bine, trebuie să te resemnezi cu faptul că nu vei fi niciodată de ajuns pentru unele persoane. Nu vei fi niciodată de ajuns pentru ei, dar știi de ce? Pentru că faci alegerile greșite. Pentru că încă ai speranță în oameni și în dorința lor de a se schimba. Pentru că ai încredere în vorbele lor, dar nu-i privești adânc în ochi să vezi cum împrăștie venin în jur. Pentru că alegi să crezi în oamenii care nu merită, care ți-au arătat de nenumărate ori că nu sunt vrednici de încrederea ta și că nu se vor schimba niciodată de dragul tău.
Pentru că ești tu și te aștepți ca toți cei din jur să aibă o inima ca a ta.
De câte ori mi-aș fi dorit să-mi spună cineva să stau atunci când am vrut să plec... Nu a făcut-o nimeni, pentru că oamenilor nu le mai pasă. Ei sunt trecători și cred că au dreptul să vină în viața ta oricând. Nimeni nu le dă dreptul să te distrugă, să renunțe la tine, să te lase ca și când nu ai fi însemnat nimic, iar apoi să revină în viața ta cu pretenția de a avea aceeași conexiune ca la început.
M-am tot gândit în ultima perioadă și mi-am dat seama că natura umană e capabilă de a oferi iertarea. Chiar și cei mai orgolioși oameni iartă la un moment dat, dar nu uită. Nici eu nu uit...și nu am uitat. Am preferat să îmi îngrop trecutul, să fug de el, să încerc să uit, dar nu am putut.
Prietenia și iubirea adevărată sunt, pe zi ce trece, din ce în ce mai greu de găsit. Dar, vă întreb pe voi, de ce atunci când găsim o persoană capabilă să ne ofere asta, o rănim? Ba chiar mai mult decât să o rănim, o părăsim, o facem să se simtă prost în propria piele și mai presus de toate, îi schimbăm întreg conceptul despre iubire, despre tot ce presupune ea și despre toate valorile morale. De ce nu ne putem dedica întreaga existență persoanelor care merită? De ce suntem mereu în căutarea acelui "mai bun", conștienți de acțiunile noastre și de faptul că așa ceva poate nu mai există? Toate aceste întrebări mi-au împietrit inima și m-au ținut trează nopți întregi la rând.

Nu mi-am ales eu să mă transform în ceea ce sunt acum, ei m-au schimbat.