Monografia unei inimi frânte

simt că ne-am îndepărtat

Știi ce doare mai tare decât o despărțire? Decât o inimă frântă și un ultim rămas bun? Atunci când găsești persoana potrivită și Universul îți pune în cale diverse obstacole ca să te țină departe de ea. Asta simt eu acum. Poate mulți dintre voi pot spune "Dacă era persoana potrivită, nu existau obstacole și lucrurile mergeau de la sine". Nu, nu e așa. Mai ales când nu știi cum să te comporți cu o persoană pe care simți că o cunoști de-o viață. Încerci să te apropii, deși inima ta știe că undeva, cumva, lucrurile dintre voi doi s-au întâmplat deja și sunt menite să se repete. Dar e vorba de greșeli, e vorba de lipsa aia de răbdare pe care o simți când ești aproape de el, sentimentul ăla că ai face totul pe repede înainte doar ca să câștigi timp. Lipsa de aer, avântul, frenezia, graba pe care o simți, nevoia de a alerga spre necunoscut. Și toate lucrurile astea, valul de care te lași purtat, te conduc spre greșeli pe care tu poate nu le observi, dar ele se sedimentează undeva acolo. De multe ori, e vina ta și trebuie să recunoști. Însă, există și alte situații în care ceilalți fac lucruri care nu depind de tine, tocmai ca să se interpună între tine și destinul tău. Asta și distanța. Am avut și am norocul să cunosc persoana potrivită, să o am aproape, să mă simt iubită și să iubesc. De multe ori o dau în bară și vezi tu, despre lucrurile astea nu vorbește nimeni. Nu vorbește nimeni niciodată despre cum îți fuge pământul de sub picioare când realizezi că ai greșit, nu vorbește nimeni niciodată despre cum pui gândurile celui de lângă tine deasupra a tot ceea ce reprezinți tu. Nu vorbește nimeni niciodată despre iubirea aia mare, care te învăluie, te îmbată cu parfumul ei, dar te și doare. Te doare când alergi spre nesfârșit, când vezi că ești atât de aproape să reușești și în timp ce alergi, mii de săgeți sunt ațintite spre tine, din stânga și din dreapta. Încerci să te ferești, cazi, te ridici, încerci să te convingi că merită să lupți pentru el, că merită să fii fericită chiar și pentru o clipă. Doar că nu întotdeauna funcționează, nu totul depinde de tine. Oricât de mult ai încerca să convingi un om cât de mult ții la el, oricât de mult ți-ai pune sufletul pe tavă, nu e suficient. Și ești condamnat, de multe ori pentru acțiuni și gânduri care nu îți aparțin. Și explicațiile sunt de prisos...

Și nimic nu mai contează când simți că te pierzi pe tine ca să le faci altora pe plac. Te resemnezi cu gândul că poate în altă viață, într-o altă dimensiune, vă întâlniți și lucrurile merg așa cum ar trebui.
Dar, de multe ori mi-a fost dat să trăiesc Legea lui Murphy pe pielea mea și până când nu vei face pace cu tot ceea ce înseamnă spiritual, vei fi chinuit din toate punctele de vedere.
Dar apoi, te uiți în ochii lui și vrei cu toată ființa ta ca peste ani, să vă amintiți de început și să vă bucurați că ați reușit să treceți de toate obstacolele și testele pe care le-ați primit.

Simt totul cu o intensitate de nedescris. Și poate de asta, doar poate, nu am reușit să înțeleg pe deplin cine sunt, iar asta mă pune în dificultate în relația mea cu ceilalți.
Mai ales, în relația cu el. Pur și simplu doar gândul că el se uită la mine ca la o persoană rea, lipsită de suflet, de esență, îmi face inima să se stingă încet. Simt că nu pot să respir, resimt oboseala și mă termină gândul că îl țin lângă mine și nu e fericit. De multe ori mă gândesc la două expresii pe care le folosesc italienii și care nu pot fi traduse propriu în română. Prima dintre ele "legati da un filo spinato", care s-ar putea traduce prin "legați cu sârmă ghimpată", adică o legătură care doare atâta timp cât ești în ea și o legătură care sfâșie atunci când unul din voi încearcă să se desprindă. Ce-a de-a doua "mezze lune", s-ar traduce "jumătăți de lună", dar nu în sensul propriu la care te gândești tu, o luna plină tăiată în doua jumătăți ce se completează, ci o lună plină cu două jumătăți tăiate ce stau spate în spate. Subînțelege deci, că această expresie se poate folosi pentru persoanele care sunt suflete pereche și sunt menite să fie împreună, deoarece aparțin aceluiași întreg, dar circumstanțele le îndepărtează în loc să le aducă împreună.

Asta simt eu. Cum mă îndepărtez încet, ca valurile, și cum încerc din răsputeri să mă întorc. Mă sparg la mal și ating plaja doar pentru câteva secunde, iar apoi mă întorc frântă înapoi în larg...