Agape|jikook

4

Mâinile îmi tremurau în timp ce răsfoiam jurnalul. Jimin chiar avea încredere în mine încât mi-a lăsat ceva atât de prețios?
Și încep să citesc, citesc prima pagină și răsuflarea mi se oprește.
Era prea trist ca să fie adevărat. E atât de trist să citești mărturisirile unei persoane ce a decis să moară. E atât de trist să vrei să oprești acea persoană și să știi că e imposibil, că e deja moartă.
Aș fi vrut să nu fi murit chiar dacă asta însemna că eu să fiu cel mort acum. Chiar îmi doream că visul lui Taehyung de a vedea acea ninsoare de aprilie cu Jimin de mână să fi fost mai mult decât un vis neîmplinit.
Nu am realizat ca plângeam și că lacrimile mi se scurgeau fără încetare, nu am realizat până când am văzut privirea îngrijorată a mamei.
Nu i-am spus de ce plângeam, doar am strâs-o în brațe până când am încetat să mai plâng.
Puteam doar să mă gândesc la zâmbetul lui Jimin. Ceva atât de frumos îl rănea atât de mult pe Taehyung și totuși l-a iubit. I-a iubit zâmbetul până în ultima sa clipă de viață.
Voiam să îi văd zâmbetul, în acel moment îmi doream mai mult ca oricând să îi văd zâmbetul lui Jimin. De fapt voiam doar să îi văd zâmbetul.
Știam unde stă, doar am fost la el acasă când mi-a dat jurnalul. Poate era ciudat să mă duc la el, dar chiar nu am stat să mă gândesc prea mult, avem nevoie să îl văd.

-Vreau să îți văd zâmbetul Jimin, asta am rostit când l-am văzut în pragul ușii sale privindu-mă uimit.
-C-ce?
-Doar zâmbește-mi, te rog.
-Te simți bine?
-Mie, mie chiar îmi place zâmbetul tău. Cred că e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.
Am izbucnit în plâns și dacă stau să mă gândesc nici nu știu de ce am început să plâng în acel moment. Nu știu de ce l-am apucat de tricou și l-am tras în brațele mele.
De ce eram trist pentru ceva ce nu mi s-a întâmplat mie? De ce plângeam pentru o persoană pe care nu o cunoscusem. Plângeam pentru Taehyung? Plângeam pentru că el nu va mai putea niciodată să îi vadă zâmbetul lui Jimin?
-Jungkook, uită-te la mine, te rog.
Cu delicatețe mi-a ridicat capul spre el și mi-a zâmbit și zâmbetul lui a făcut ca toată suferința să dispară prin minune. Atât de frumos era zâmbetul lui, atât de frumos și special.
-Hai înăuntru, hai să îți fac niște ceai, să te mai liniștești.
L-am urmat puțin temător pe Jimin până în sufragerie.
Mă uitam pierdut prin cameră până când fără să vreau ochii mei s-au întâlnit cu ai lui Jimin.
Am simțit că nu mai puteam respira pentru că chiar dacă mă privea cu blândețe, privirea lui era intensă, atât de intensă încât parcă încercă să afle exact ce îmi trece prin minte.
-Ești bine?
Mi-am închis ochii sperând că atunci când îi voi deschide voi scăpa de privirea sa pătrunzătoare.
I-am simțit mâna pe obrazul meu cald.
-Jungkook, ce ai pățit?
Vocea lui, vocea lui era atât de perfectă, iar mângâierea sa atât de plăcută.
Corpul meu tânjea parcă după mângâierea sa și era straniu pentru că niciodată nu am mai simțit asta.
Mi-am deschis din nou ochii. Îl priveam pierdut, aveam o privire pierdută de visător, mă simțeam ca un visător stângaci și pierdut, așa mă făcea să mă simt.
Buzele îi se mișcau, dar nu puteam deduce ce spunea. Le priveam și le doream. Voiam să îi simt buzele peste ale mele, voiam să le simt savoarea dulce. Puteam să jur că păreau atât de dulci și moi.
Mi-am lipt fruntea de a lui. Respiram greu și nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine. În întrega mea existență nu mi-am dorit vreodată să sărut pe cineva atât de tare. Îl plăceam, îl plăceam fără să îl știu prea bine.
-Jungkook... ce s-a întâmplat?
I-am rostit numele gâfâind, aproape în șoaptă.
I-am rostit de nenumărate ori numele fără să nu îmi iau privirea de la buzele sale și când eram gata să îl sărut, când buzele noastre erau nici la un centimetru distanță, Jimin m-am împins ușor, iar atunci parcă întreaga mea lume se prăbușise.
Știa că voiam să îl sărut și m-a respins, m-a respins pentru că el nu simțea la fel.
Un scurt moment de tăcere s-a lăsat peste încăpere, un scurt moment de tăcere în care am simțit că aș putea să mor, un scurt moment de tăcere rupt de glasul lui.
-E-eu mă duc să îți fac niște ceai, revin.
Și am rămas singur pe o canapea albă din piele plină de prea multe perne.
M-am ridicat învârtindu-mă prin cameră. M-am oprit în fața vitrinei biblotecii pline cu cărți.
Erau multe poze cu Jimin și un băiat. M-am gândit preț de câteva minunte că acel băiat ar putea fi Taehyung și m-am gândit care a fost relația dintre cei doi. Din poze puteam să îmi dau seama că au fost extrem de apropiați, din ce scrisese Taehyung în prima sa pagină din jurnal puteam să îmi dau seama că Taehyung avuse sentimente puternice pentru Jimin, sentimente ce l-au făcut să recurgă la gestul necugetat și dramatic de aș lua viața. Dar Jimin, Jimin ce simțise pentru băiat?
Și priveam atent chipul băiatului din poză. Era fericit, arăta ca cea mai fericită persoană din întreg Universul având un zâmbet imens pe chip.
Putea fi acea persoană fericită Taehyung? Putea ca o persoană ce părea atât de fericită să scrie cuvintele sinistre și triste din jurnal?
Asta făcea ca moartea lui să fie și mai tristă, pentru că era dovada că un zâmbet poate ascunde cea mai mare suferință și că de fapt persoanele care par cele mai fericite sunt cele mai triste.
-E Taehyung... Nu-i așa că era minunat?
Pun poza la jos așezându-mă lângă Jimin pe canapea.
Ridic ceașca cu ceai și sorb puțin așezând-o după pe masă.
-Îți place? Scuze dacă e prea dulce, doar că așa îi plăcea lui Taehyung ceaiul, dulce...
-E foarte bun, chiar îmi place, îi răspund luând încă o înghițitură.
-Mă bucur că îți place și mă bucur că ai venit aici. De când a murit Taehyung apartamentul e atât de pustiu. În fiecare zi parcă aștept să intre pe ușă, în fiecare seară mă duc în camera sa sperând că îl voi găsi acolo dormind, dar e în zadar, el nu e nicăieri. Aștept o persoană care nu se va mai întoarce vreodată...
-Voi doi locuiați împreună?
-Da, locuiam de ceva timp. Nu cred că ți-am spus, dar Taehyung nu era doar prietenul meu, ci și fratele meu. Când mama mea a murit, tata s-a recăsătorit cu mama lui Taehyung și din Busan ne-am mutat în Seoul, cred că aveam vreo 9 ani. Am crezut că o să mă urască, dar din contră. Încă din ziua în care ne-am cunoscut am devenit de nedespărțit făcând mai totul împreună și totuși se pare că moartea a putut să ne despartă. E chiar trist ca moartea să îți ia tot ce ai iubit și să nu poți face nimic, decât să accepți.
-Jimin chiar, chiar nu știu ce să îți spun...
- Ai pierdut vreodată pe cineva pe care îl iubeai? Dacă nu, chiar nu ai cum să mă înțelegi și nu trebuie să spui nimic. Nu am vrut să te întristez, e doar îmi e greu... îmi e atât de greu fără el.
Ochii îi erau înlăcrimați și cu greu se abținea să nu plângă.
Nu pierdusem pe cineva pe care să îl iubesc, dar doar privindu-l pe Jimin realizam cât de dureros era.
-Știi, mereu țipam la el că își aruncă lucrurile peste tot, ca e dezordonat și că trebuie să strâng după el. Țipam la el când dădea muzica prea tare sau cânta prea tare și regret atât de mult că am țipat la el. Tot ce vreau acum e să îi pot vedea zâmbetul, să îi aud glasul, dar nu pot, nu pot. Nu l-am apreciat cât era în viață, nu am petrecut destul de mult timp cu el și o să regret, o să trăiesc toată viața mea cu acest regret.
-Jimin... Jimin, îți repet eu voi fi aici pentru tine.
L-am luat în brațe și el doar a plâns, a plâns până când îi s-au uscat ochii.
Era dureros să îl văd așa, dar nu puteam să îl oblig să fie fericit. Știam că pentru mult timp Jimin nu va fi bine.

Timp de trei zile am recitit prima pagină din jurnal și parcă de câte ori recitam devenea și mai tristă.
Era încă luna aprilie, sfârșitul lui aprilie și mă întrebam dacă ar fi posibil să ningă în aprilie că în visul lui Taehyung.
Și din cer ca prin minune au început să cadă fulgi de zăpadă. Am crezut că visam, dar era real, visul lui Taehyung devenise realitate, ningea în luna aprilie.
Am fugit până la apartamentul lui Jimin, dacă Taehyung nu se putea bucura de strania ninsoare de aprilie atunci Jimin trebuia să o facă.
Am ajuns la ușa lui gâfâind și tot ce am putut rosti a fost că ninge.
Și am tot repetat zgâlțâindu-l. Mă comportam de parcă nu mai văzusem în viața mea ninsoare.
L-am tras afară cobărând în grabă fiecare treapta.
Eram afară și priveam ninsoarea de aprilie de mână cu Jimin exact ca în visul lui Taehyung care pentru el nu a devenit realiate.
Trăiam exact ce și-a dorit mereu să trăiască și era atât de frumos, visul lui Taehyung era cel mai frumos vis pe care ar fi putut cineva să îl viseze și eu mă simțeam binecuvântat ca visul lui să fie realitate pentru mine.
-Jimin, Taehyung, el mereu a vrut să...
-Să ningă în aprilie, știu...
-El mereu a vrut să privească împreună cu tine ninsoare de aprilie ținându-te de mână. Era visul lui, cel mai frumos vis al său.
Am simțit cum Jimin mă strânge și mai tare de mână și mi-a zâmbit, era atât un zâmbet plin de veselie cât și de tristețe. Era un zâmbet dulce-amăriu, dar era frumos, era frumos pentru că era zâmbetul lui și era sincer, era cel mai sincer zâmbet pe care o persoană mi-l oferise vreodată.
-Mulțumesc Jungkook, mulțumesc că m-ai adus aici pentru a admira ceva atât de unic precum o ninsoare de aprilie, ceva atât de unic încât doar Taehyung s-ar fi putut gândi la asta. Doar Taehyung s-ar fi putut gândi la o ninsoare în luna aprilie, doar el.
Ne-am plimbat fără să ne dăm drumul la mâini prin oraș și am fost martori, am fost martori la ceva ireal care a devenit real, o ninsoare de aprilie, un vis al unei persoane ce nu va fi vreodată uitată.