Agape|jikook

5

Parcă ninsoarea de acum câteva zile nici nu existat, Seoul redevenind orașul aglomerat și agitat de odinioară.
Chiar mă întreb dacă a fost reală sau nu.
Min Yoongi a fost sau încă era iubitul lui Jimin și nu știam cum să mă simt legat de asta.
Eram puțin gelos pe acel Min Yoongi despre care scrisese Taehyung.
Să fii împreună cu Jimin pare minunat, chiar trebuie să te simți norocos să poți avea o persoană precum el lângă tine.
Min Yoongi chiar era un norocos pe care îl invidiam chiar dacă nică măcar nu îl cunoșteam. Buzele lui Jimin, oare ce gust aveau? Cât de dulci erau? Chiar mă întrebam de ce buzele lui mereu arătau atât de sărutabile?
De ce ori de câte ori le priveam aveam o dorință arzătoare să le sărut? Chiar atât de tare voiam să îl sărut pe Jimin? Atât de disperat eram după buzele lui pline?
Chiar aveam dorința de a simți măcar o singură dată buzele lui lipite de ale mele.

Deja știam pe de rost drumul către apartamentul lui Jimin.
Trebuia să ne întâlnim, dar Jimin a anulat spunând că nu se simte bine.
Trebuia să îl văd, nu voiam să îl las singur.
O persoană îndurerată nu ar trebui să fie lăsată vreodată singură. Nu voiam să îl las singur într-o casă plină de amintiri și regrete ce au devenit insuportabile.
Am sunat de patru ori la sonerie, dar niciun răspuns de parcă nici nu era acasă. Din fericire știam că cheia de rezervă era mereu în ghiveciul de lângă ușă.
Când am intrat chiar părea că nu era nimeni acasă fiind o liniște totală în întregul apartament.
L-am strigat, dar nu mi-a răspuns făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva era plecat.
L-am căutat peste tot în casă și nu era nicăieri până când am trecut pe lângă o ușă întredeschisă.
L-am găsit acolo, așezat pe pat privind în gol.
Erau haine aruncate peste tot făcându-mi cu greu cale printre ele spre pat.
M-am așezat pe marginea patului, dar el nu a băgat de seamă, de parcă nici nu eram acolo.
Tot ce făcea era să privească în gol, iar privirea lui pierdută era dureros de privit pentru mine.
-Jimin, ce faci aici?
A oftat înainte să vorbească, iar vocea lui era stinsă, mai mult ca o șoaptă.
-Lucrurile lui încep să nu mai miroasă a el. Parfumul lui se pierde. Am vrut să îi mai simt mirosul, dar nimic din camera asta nu mai miroase a el. Am și uitat cum mirosea, cred că mirosea a flori de lavandă, a vanilie, a flori de mai. Mirosea a fericire, iar eu nu mai pot să simt mirosul acela.
-Jimin... hai să ieșim, ți-ar prinde bine niște aer curat.
-Înainte să vreau să plec ca să ne întâlnim m-am dus până în camera lui. Am vrut să îi spun că ies, dar el nu era acolo. Eu nu mai am cui să îi spun că ies, nu mai e nimeni să mă aștepte. Nu mai e nimeni pentru care să gătesc zi de zi. Nu mai e nimeni a cărui somn să îl veghez, nimeni de care să am grijă, nimeni, absolut nimeni, nu mai e nimeni în întreaga casă. El nu mai e și mie nu mi-a mai rămas nimic, Jungkook, absolult nimic. Nici măcar parfumul de pe hainele lui nu mai e...
-Jimin...
-Nu trebuie să spui nimic, te rog nu spune nimic. Știu exact ce gândești acum, îți e milă de mine, mă compătimești. Stai cu mine doar din milă, în ochii tăi sunt ca un cățeluș pierdut, dar chiar nu am nevoie de mila ta Jungkook, așa că doar lasă-mă în pace și vezi-ți de viața ta. Nu sunt atât de neajutorat pe cât par.
-Nu e adevărat, ceea ce spui nu e deloc adevărat!
-Atunci Jungkook, spune-mi de ce ești aici cu mine acum? De ce vrei să mă ajuți?
-Pentru că... pentru că...
- Pentru că mă compătimești? Pentru că te simți vinovat că a trebuit ca Taehyung să moară ca tu să trăiești? Spune-mi adevărul, Jungkook.
-Adevărul e, adevărul e...
Care era adevărul? De ce voiam să îl ajut? Poate la început m-am simțit obligat, m-am simțit obligat să ajut persoana îndrăgită a celui a cărui inima bătea în pieptul meu, dar era diferit acum.
Voiam să îl ajut pentru că... pentru că îi iubeam zâmbetul, pentru că iubeam să petrec timpul cu el. Îmi era drag, atât de drag încât nu era clipă în care să nu mă gândesc la el.
-De ce nu spui nimic?! Am dreptate nu-i așa? Ție nu îți pasă de mine, faci totul doar din obligație, Jungkook. Acesta e adevărul
-Taci, taci, taci. Nu înțelegi absolult nimic. Nu știi nimic Jimin așa că taci! Nu știi nimic despre ceea ce simt eu pentru tine...
-Atunci ce simți tu pentru mine atunci?
-E-eu, eu...
Ce simțeam pentru el era, era greu de descris. Nu știam exact ce simțeam pentru el, dar era clar, nu mai simțisem pentru nimeni altcineva așa ceva.
-Îmi ești drag Jimin, atât de drag și... și nu vreau să te pierd. Te rog, nu mă îndepărta...
Nu m-am putut abține, eram copleșit de emoție așa că am început să plâng , să plâng fără oprire.
Nu voiam să îl pierd vreodată, nu voiam să îl pierd așa cum l-a pierdut el pe Taehyung. Simțeam că nu puteam trăi fără el, o lume fără el era o lume în care nu aș putea să trăiesc vreodată.
L-am luat în brațe și doar am plâns ca un copil mic, neajutorat, doar asta am putut face.
-Jungkook îmi pare rău că am țipat la tine, îmi pare rău că te-am făcut să plângi...Eu doar, nu știu ce m-a apucat.
-E în regulă, doar te rog, te rog nu pleca...
-Sunt chiar aici Jungkook, nu plec nicăieri. Doar iartă-mă.
-Nu îți cere iertare, doar să nu mai crezi vreodată că îți sunt alături pentru că mă simt obligat. Nu mă simt deloc obligat, eu chiar îmi doresc asta, eu chiar vreau să fiu mereu cu tine. Chiar îmi pasă de tine, îmi pasă de tine.
-De ce? De ce îți pasă atât de mult de mine?
Îmi ridic privirea spre el. Ochii lui erau atât de calzi și parcă mă pierdeam în ei, mă pierdeam în acei ochi pe care i-am văzut prea des plângând. Mereu mă pierdeam când îl priveam în ochi.
De ce îmi pasă de el? Nu știam, aveam atât de multe întrebări legate de el și într-o zi știu că o să găsesc un răspuns pentru fiecare dintre ele.
-De ce? Nu știu... doar îmi pasă, pur și simplu îmi pasă de tine. Poate într-o zi o să aflu și de ce și o să îți spun, dar până atunci doar acceptă faptul că îmi pasă de tine și vreau să îți fiu alături. Lasă-mă să îți fiu alături și nu pleca. Nu pleca din viața mea pentru că aș fi pierdut fără tine, Park Jimin.