Agape|jikook

11

Jimin

Era totul pentru, el era totul pentru mine și acum el nu mai e.
Un doctor a venit și mi-a spus ca nu mai e, că a murit. Aș vrea să fie un coșmar. Aș vrea atât de mult să fie un coșmar din care să mă trezesc cât mai repede.
Mama lui e distrusă. Ce poate să fie mai dureros decât să îți pierzi fiul?
E o durere de nedescris. Un copil care își pierde părinții e orfan, o soție care își pierde soțul e văduvă, dar cum se numește o mamă care își pierde copilul?
Un alt doctor vine la noi și speram din tot sufletul să spună că Taehyung e bine, că trăiește.
Dar nu a fost așa. Îl pierdusem fără să știu de ce și îmi era greu să cred că nu îl voi mai strânge vreodată în brațe.
Voiam să îi spun că îl iubesc, să fiu sincer, dar era mult prea târziu, nu mai aveam șansa vreodată să îi spun, să îi mărturisesc ceea ce am simțit mereu pentru el, dar mi-a fost frică să recunosc.
-Avem nevoie de semnătura dumneavoastră. Sunteti de accord cu donarea inimii sale? Ar putea să salveze un băiat de cam aceeași vârstă cu fiul dumneavoastră.
-Am înțeles, atunci voi semna.
Auzeam bine? Voiau să îi ia inima lui Taehyung? Inima lui bătea. Însemna că mai putea să fie salvat?
-Nu, nu semna!
-Jimin, dar o viață poate fie salvată.
-Nu, nu semna. Te rog...
-Știu că e o decizie grea și îmi pare rău pentru pierdere, dar o altă viața poate să fie salvată dacă semnați.
-Și viața lui Taehyung de ce nu poate să fie salvată?! De ce?
Poate a fost un gest exagerat să îl apuc pe doctor de gulerul halatului, dar eram disperat și distrus. Nu gândeam limpede, nici nu mai puteam să văd din cauza lacrimilor ce îmi inundau ochii.
-Am făcut tot ce am putut, îmi pare rău.
-Nu, nu vă pare. Dacă inima lui încă bate atunci de ce nu îl puteți salva? Nu îi luați inima, nu vă las.
-Sunt de accord! Voi semna.
-Dar e vorba despre propriul tău fiu!
-Jimin, mi-am pierdut fiul, ce rost mai are ca o altă mamă să și-l piardă? Plus că, cred că Taehyung ar fi vrut asta, ar fi vrut să poată salva pe cineva.
-Ba nu! Taehyung ar fi vrut să trăiască.
-Nu Jimin, dacă ar fi vrut nu s-ar fi sinucis...
Avea dreptate, dar nu voiam să accept. Nu puteam să accept că nu îl voi mai vedea vreodată pe Taehyung și ca inima lui va bate în pieptul altcuiva. Nu îi voi mai auzi niciodată inima bătând.
-Pot măcar să îl văd? Să îmi iau rămas bun, vă rog.
-Desigur.
L-am urmat pe doctor până în camera unde era corpul lui Taehyung.
Nu părea mort, părea că dormea, că dormea atât de liniștit.
Mă lasă singur în cameră și mă aproprii de pat. Îi iau mâna și îmi strecor degetele printre ale lui. Era atât de rece și era trist pentru că ea mereu era caldă, mereau avea mâinile reci.
Întregul lui trup era rece.
Îi privesc chipul frumos, îl privesc sperând că nu îl voi uita vreodată.
"Trezește-te, te rog. Nu îmi face asta. Nu pleca, mai stai puțin, te rog."îi șoptesc la ureche sperând că o să audă.
Așa era și când l-am găsit în camera lui pe podea. Era rece și adormit și cu disperare l-am rugat să deschidă ochii, să-și deschidă ochii blânzi pe care îi iubeam.
Am vrut să mă îndepărtez de el sperând că o uit de ceea ce simțeam pentru el, am încercat să mint că iubesc pe altcineva. Am încercat să îl iubesc pe Yoongi, dar de câte ori mă săruta, mă atingea aș fi vrut să fie Taehyung, nu el. Voiam lui să îi strig numele, doar lui.
Am realizat mult prea târziu că nu avea rost să mă mai mint, să mă mai folosesc de altcineva ca să uit iubirea căruia lui i-o purtam, celui ce mi-a fost alături mereu și nu îmi va mai fi de acum.
De ce a ales să moară? Părea fericit, mereu îmi zâmbea. De ce nu am putut să îl salvez? De ce nici măcar un bilet de adio nu mi-a lăsat.
Nu putea să plece, trebuia să se trezească, măcar pentru puțin ca să îi pot spune cât de mult îl iubesc și cât de mult mă sperie iubirea pe care i-o port și pe care i-o voi purta pentru o veșnicie. Nu voi mai iubi pe nimeni, Taehyung a fost prima și ultima mea iubire. Păcat că eu nu am fost pentru el. Păcat că am fost egoist și l-am lăsat să moară.
Nu există miracole, nu există finaluri fericite, nu există moment în care să nu regret că nu i-am spus ce simțeam.
Îi mângâi chipul adormit. Ce chip frumos mi se arăta în față. Era chiar chipul lui, chipul celui pe care l-am iubit și l-am pierdut.
Mă aplec spre el și îi sărut buzele vineții, buze pe care mă abținuse să nu le sărut din frică, din frica de a-l nu pierde, dar deja îl pierdusem.
Dacă eram în povești un sărut l-ar fi trezit, mi-aș fi dorit să fim în povești, dar ce nedreaptă e realitatea. Ce crudă și nedrepeată va fi realitatea la care o să trebuiească să mă trezesc. O realitate în care Taehyung nu mai există, ce realitate dureroasă o să îndur. Voi putea oare să trăiesc în ea?
Nu există" Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți."
-Fericirea nu mai există de când tu ai închis ochii Taehyung. Vreau să îți spun că sunt îndrăgostit de tine. Te iubesc, te-am iubit și o să te iubesc mereu. Îmi pare rău că ți-o spun atât de târziu. Rămas bun, prima și veșnica mea iubire neîmpărtășită. Mereu dragostea mea pentru tine a fost Agape.

Nici nu mai știu câte zile, câte ore au trecut de la moartea lui, doar știu că toate nopțile au fost nedormite. Vocea lui, chipul lui încă mă bântuie.
E o zi importantă, o să îl întâlnesc pe cel căruia în piept inima lui Taehyung bate, inimă ce mereu am vrut să îmi aparțină, dar niciodată nu a fost a mea.
Și el a vrut să mă cunoască și eu am vrut, așa că ne cunoșteam.
Au fost zile în care am urât această persoană, chiar dacă nu avea vreo vină, chiar dacă merita să trăiască. Am urât-o din frustrare, eram frustrat că el trăia, dar Taehyung nu.
Pe pat era un băiat cu părul șaten, culoarea părului său îmi amintea de a lui Taehyung, însă nu semănau deloc. Părea o persoană foarte drăguță. Și era atât de tânăr, chiar merita o șansă la viață, ar fi fost tragic dacă ar fi murit.
Mă privea, iar privirea lui era foarte caldă și ochii îi sclipeau. Erau lucioși, parcă chipul mi se oglindea în ei.
-E-eu sunt Park Jimin. Chiar mi-am dorit mult să te pot întâlni.

-Eu sunt Jeon Jungkook, mă bucur că am ocazia să te întâlnesc Jimin și, și... îmi pare rău pentru prietenul tău.
-Tu, tu te simți bine?
-Da, mă simt foarte bine datorită prietenului tău și să știi că întreaga mea viață îi voi fi recunăscător pentru că îi datorez viața.
-Taehyung... inima lui Taehyung bate în pieptul tău. Tu ai inima lui... Inima lui încă bate.
Nu l-am mai lăsat să vorbească. L-am împins pe pat și mi-am lăsat capul să cadă pe pieptul lui.
Auzeam cum bătea, era vie, îi auzeam fiecare bătaie. Era frumos, îmi lipsise. Tot ce voiam era să îi mai aud inima bătând și puteam să o aud chiar dacă el nu mai era. Mă făcea să îmi amintesc cât de viu obișnuia să fie, cum uneori adoream peste pieptul lui, iar el se juca cu părul meu, ce iubit mă simțeam.
Chiar l-am iubit, dragostea mea pentru el chiar a fost agape.

A/n O să mai fie doar un capitol din perspectiva lui Jimin, sau dacă vreți o să fie două.
Capitolul acesta a fost un fel de"Dacă primul capitol ar fi fost din perspectiva lui Jimin."
Sper că v-a plăcut capitolul.
Din fericire sau din păcate, această carte se aproprie de final, dar nu e chiar atât de apropiat finalul.
Vor mai fi cam vrei zece capitole.Dacă vreți pot să scriu și un capitol Vmin care nu prea ar avea așa legătură cu firul narativ. Nu știu, chiar dacă cartea e Jikook, îmi place mult Vmin, poate pentru că povestea lor e cam tristă în această carte.
Mulțumesc că citiți această carte. Și îmi pare rău dacă postez rar sau uneori nu scriu prea bine, am trecut printr-o perioadă mai dificilă, dar încet mă vindec.
Sper că sunteți bine!