Agape|jikook

13

-Jungkook, nu-i așa că cerul e atât de frumos azi? E atât de senin, atât de albastru.
Nu observasem cât de senin era cerul în acea zi, toată atenția mea era pe Jimin. Era ireal, în ochii mei era cu adevărat ireal, era definiția perfecțiunii.
Voiam să îi păstrez imaginea pentru totdeauna în minte, voiam să îmi amintesc cât de frumos era în acea zi, cât de frumos era în fiecare zi.
Totul era ca un tablou pictat cu mare atenție. În jurul păturii pe care Jimin stătea întins erau o mulțime de flori firave și viu colorate. Erau frumoase, întreg peisajul era frumos, dar orice pălea în fața frumuseții lui Jimin. El era punctul de interes al tabloului ce mă fascina și pe care cu stângăcie încercam să îl redau pe foia mea de hârtie.
-Pot să văd ce desenezi, Jungkook?
Jimin se ridicase brusc și veni în fața mea.
Preț de câteva secunde parcă inima mi-a stat în loc când fața lui Jimin era atât de aproape de a mea.
-Ți-ai scăpat creionul.
-Cred că am desenat destul azi.
Îmi pun caietul cu schițe înapoi în ghiozdan când dintr-odată Jimin mă apucă de încheietură.
-Deci nu îmi arăți ce ai desenat?
-O să îți arăt când termin desenul.
-Atunci dacă nu mai ești ocupat, pot să te sărut Jungkook?
În doar o fracțiune de secundă Jimin era peste mine privindu-mă în ochi. Niciodată nu am înțeles de ce mă pierdeam în ochii lui, de ce privirea sa îmi tăia respirația. În ochii lui părea că se reflecta fericirea mea, dar și cea mai mare frică, frica de a nu pierde acea fericire. Ochii lui ascundeau tot ce inima mea tânjea.
-De ce mă întrebi? Dacă vrei să mă săruți doar fă-o. Nu trebuie să mă întrebi.
-Dar vreau să știu ce îți dorești. Vreau să știu dacă și tu vrei să mă săruți.
Își plimbă mâna peste chipul meu. De câte ori mâna sa caldă îmi atingea pielea voiam să îmi închid ochii, să adorm pentru că mă simțeam mult prea amețit, amețit de mirosul și vocea sa dulce.
-Jungkook, vrei să mă săruți?
Îmi luă mâinile și mi le așeză peste obrajii săi catifelați. Simțeam cum tremurau și nu puteam să le opresc.
Își lipi fruntea de a mea, fiindu-mi imposibil să rup contactul vizual.
Voiam să îl sărut, era evident și puteam să îl sărut, doar eram împreună. Ceva mă reținea, o frică fără motiv, trebuia să trec peste acea frică să îmi fac curaj.
-Evident că vreau să te sărut.
-Atunci fă-o, ce mai aștepți?
L-am tras ușor spre mine și l-am sărutat.Mereu mă simțeam de parcă l-aș fi sărutat pentru prima dată, de parcă gustul buzelor sale îmi era străin. Aș fi putut să îl sărut de milioane de ori, că eu tot aș fi simțit că era pentru prima dată, mereu aș fi simțit aceleași emoții ce mă făceau să îmi doresc mai mult și care puneau stăpânire asupra întregului meu corp.
Am rupt sărutul, dar Jimin m-a sărutat din nou.
Mereu când Jimin făcea primul pas, sărutul era mai umed, mai de lungă durată. Totul era mult mai pasional. Îmi plăcea să îl sărut, dar adoram când el mă săruta. Mă făcea să mă simt diferit, mă făcea să cred că însemnam pentru el ceea ce el însemna pentru mine, că iubirea și atracția erau reciproce.
Probabil, și în cazurile săruturilor ne place mai mult să primim decât să oferim sau poate era doar în cazul meu.
După ce sărutul luă sfârșit, Jimin continuă să îmi acopere întreg gâtul cu săruturi scurte, dar apăsate. Zâmbea ori de câte ori buzele sale făceau contact cu pielea mea.
Și atunci, doar atunci când Jimin era ocupat să îmi acopere gâtul cu afecțiunea sa dulce și umedă am observat cât de frumos era cerul în acea zi. Niciodată nu fusese mai frumos ca atunci în ochii mei. Părea atât de aproape, dar totuși atât de departe. Norii albi ce pătau albastru intens al cerului îl făceau să îmi amintească de mare, mare pe care nu o mai văzusem de mult, ale cărei valuri îmi lipseau.
-Jimin, ai avut dreptate, cerul e chiar frumos azi.
Cuvintele mele l-au făcut pe Jimin să se oprească din a mă săruta și să îmi zâmbească.
-Mă bucur mult că ai observat cât de frumos e!
Se așeză lângă mine, amândoi fiind trântiți pe aceeași pătură și privind același cer.
-Jungkook, crezi că există ceva după moarte? După ce cei dragi mor ajung să ne privească de undeva de sus?
-Poate, eu așa cred. Jimin, cerul îți aduce aminte de Taehyung, cumva?
-Nu, sunt multe lucruri care mă fac să îmi amintesc de el, dar cerul îmi amintește de mama, e printre puținele lucruri care îmi amintesc de ea.
-Îți lipsește, nu?
-Nu cred, a murit când eram foarte mic, iar toate amintirile cu ea par atât de ireale acum, de parcă a fost doar un vis, iar ea nici nu a existat. Cu timpul ajungem să uităm de cei care nu mai sunt printre noi, uităm durerea pe care absența lor ne-a provocat-o, dar ajungem să le uităm chipul, vocea de parcă nici nu au existat, de parcă fiecare amintire cu ei a fost doar un vis. O să ajung să îl uit pe Taehyung așa cum am uitat-o pe mama? E mai bine să îl uit, nu?
-Nu cred că o să îl uiți și nici nu trebuie să îl uiți. Trebuie doar să accepți că el nu se mai întoarce vreodată.
-Când eram mic mama și cu mine avea des un picnic, îi plăceau foarte mult. De fiecare dată se întindea pe pătură și privea cerul, dar mereu eram neastâmpărat, nu puteam să stau locului, iar ea... Încă țin minte ce îmi spunea...
Vedeam cum câteva lacrimi se scurgeau pe obrajii săi rotunzi.
-Ce îți spunea Jimin?
-"Stai liniștit preț de câteva secunde și privește raiul.", asta îmi spunea și mă făcea să cred că ori de câte ori mă uitam la cer priveam raiul. Nu îmi lipsește mama, dar totuși aș fi vrut să pot să am șansa să petrec mai mult timp cu ea. Sunt sigur că dacă aș fi avut această șansă acum mi-ar fi lipsit extrem de mult.
-Îmi pare rău că ți-ai pierdut mama, că l-ai pierdut pe Taehyung. Chiar nu meritai asta.
-E în regulă, măcar acum nu o să mai pierd pe nimeni drag. Pe tine nu o să te pierd, Jungkook.