Agape|jikook

8

"Te rog stai cu mine, nu vreau să fiu singur."
În capul meu îl tot auzeam pe Jimin spunându-mi asta. Asta mi-a spus înainte să îmi închidă.
Apelul lui Jimin mă îngrijorase, vocea lui suna atât de obosită și tristă, puteam să îmi dau seama că nu era bine.
Eram în drum spre apartamentul lui și îmi era frica de starea în care urma să îl găsesc. Nu eram în stare să îl consolez, dar totuși Jimin mă chemase, Jimin avea nevoie de mine așa că poate nu eram atât de inutil pe cât credeam, poate fără să îmi dau seama cum îl ajutam.
Când am intrat în apartament deja știam unde îl găseam pe Jimin. Trebuia să fie în fosta cameră a lui Taehyung și acolo era.
Adormise ținând în brațe o cămașă, trebuia să fie a lui Taehyung.
Nu voiam să îl trezesc, dormea mult prea liniștit.
M-am așezat pe podea lângă pat. Mă uitam la el și îmi dădeam seama cât de mult îl iubeam și cât de mult aș fi vrut să i-o pot spune. Aș fi putut sta ore în șir doar privindu-l.
Ținea atât de strâns la piept cămașa, parcă pentru nimic în lume nu i-ar fi dat drumul.
Îmi părea rău că trebuia să treacă prin asta.
I-am dat părul blond ce îi venea pe frunte la o parte și cu grijă pentru a-l nu-l tezi i-am sărutat fruntea.
Era chiar atât de rău că el nu simțea la fel? Mă durea atât de tare? Până la urmă îi păsa de mine, până la urma puteam să îi fiu alături și era destul pentru mine.
Jimin își deschide încet ochii și când mă vede îmi zâmbește, iar eu evident că i-am zâmbit la rândul meu.
-Tu chiar ai venit Jungkook.
-Normal, doar mi-ai spus că nu vrei să fii singur. Cum aș fi putut să nu vin?
-Am avut un coșmar, de fapt nu a fost un coșmar. Doar mi-am amintit de moartea lui Taehyung. M-am simțit atât de singur și speriat, dar până la urmă tu ai venit, Jungkook.
-Jimin, o să fiu lângă tine ori de câte ori ai nevoie.
-Tu chiar vorbești serios Jungkook?
-Normal că vorbesc serios.
Jimin s-a ridicat venind mai aproape de mine. Fața lui era aproape de a mea, era mult prea aproape, fruntea lui fiind lipită de a mea.
Am vrut să mă dau puțin mai departe ca să măresc distanța, dar Jimin m-a apucat de bluză făcându-mă să rămân unde eram.
-Te deranjează Jungkook?
-C-ce? mă bâlbâi din cauza contactului vizual pe care îl aveam cu Jimin și pe care nu puteam să îl rup.
-Că sunt atât de aproape de tine.
-N-nu. E în regulă.
-Nu pare că e. Jungkook, eu vreau să fiu aproape de tine, am nevoie să fiu aproape de tine. Nu mai vreau să mă simt atât de singur, nu mai suport. Ajută-mă să nu mă mai simt singur.
-Bine, dar cum pot să te ajut?
-O să rămâi lângă mine, dar tu vrei ca eu să rămân lângă tine?
-Normal, e tot ce îmi doresc.
-Dovedește-o!
-Cum? Spune-mi cum și o să o fac. O să fac orice ca să ți-o dovedesc, orice Jimin.
-Nu e orice mult spus, Jungkook?
-Nu, nu e. Aș face orice pentru tine, Jimin. Îmi pasă de tine.
-Știi Jungkook, mă întrebam dacă tu trăiești cu adevărat când în pieptul tău bate inima altcuiva? A murit cu adevărat Taehyung când inima lui încă bate în pieptul altcuiva? Nu trăiește Taehyung într-un fel sau altul dacă inima lui încă bate?
Nu știam ce voia Jimin să spună, nu știam cum să îi răspund. Dar știam că doar pentru că aveam inima altcuiva asta nu însemna că nu mai eram eu. Eram tot eu, Jeon Jungkook și toate emoțiile pe care le simțeam erau ale mele. Eu eram cel care trăia, nu Taehyung, chiar dacă inima lui era cea care mă ținea în viață.
Era doar o întâmplare ca și eu la rândul meu precum Taehyung, m-am îndrăgostit de Jimin.
-Nu înțeleg ce vrei să spui. Știu că îți e greu să accepți, dar Taehyung e mort.
-Dar am acceptat moartea lui. Eu doar vreau să nu mă mai simt singur. Când eram cu el niciodată nu am știut ce este singurătatea sau tristețea, îmi erau străine. Acum doar asta simt. Jungkook, îmi pare rău, dar am nevoie să nu mă mai simt așa.
Nu am mai putut spune nimic, Jimin și-a lipit buzele de ale mele. Buzele lui erau atât de moi și dulci, erau cel mai dulce lucru pe care îl simțisem vreodată. Nu aș fi crezut vreodată că un sărut ar fi putut să se simtă atât de bine, nu aș fi crezut vreodată că aș fi avut ocazia să îi simt buzele peste ale mele. Habar nu aveam de ce făcuse asta, habar nu aveam cum trebuia să reacționez, dar am ales să îmi urmez instinctul și am răspuns la sărut, devenind și mai umed și mai intens.
Se simțea atât de bine, eram atât de fericit. Era momentul să îi spun ceea ce simt, voiam să îi spun ceea ce simt. Mă sărutase, el fusese cel care m-a sărutat, exista o șansă ca și el să simtă ceva pentru mine, exista o șansă să fim mai mult decât prietenii.
Așa credeam până când a rupt brusc sărutul îndepărtându-mă de el.
Preț de câteva secunde nimeni nu a spus nimic și doar ne-am privit până când s-a auzit vocea lui Jimin.
-Îmi pare rău Jungkook, nu știu ce a fost în capul meu. A fost o prostie ce am făcut, te rog iartă-mă.
Nu aveam de ce să îl iert. Făcuse exact ce voiam eu să fac de atât de mult timp, dar nu avusem curajul. Regreta că m-a sărutat, nu? Regreta că mă sărutase, că o făcuse doar din dorința de a simți puțină afecțiune. Se uita la mine și puteam să îi văd regretul din privire. El, el chiar nu simțea la fel. Fusesem atât de naiv, atât prost să cred că aș putea avea o șansă.
-Jimin, e în regulă...
-Nu e! Nu trebuia să te sărut, am profitat de bunătatea ta. Sunt penibil, chiar sunt penibil.
-Jimin doar nu fi atât de dur cu tine. Nu ai făcut nimic greșit, e în regulă.
-Dar Jungkook, nu vreau să te pierd, nu vreau să pleci.
-Nu o să mă pierzi. Eu rămân Jimin, îți promit din nou că orice ar fi eu rămân. Poate îți e greu să crezi, dar îți dau cuvântul meu că rămân lângă tine, Jimin.