Agape|jikook

10

-Te-am rănit Jungkook? Te-am rănit și pe tine?
Nu mă așteptam să mă sune și abia după 3 zile în care nu i-am mai auzit vocea am realizat cât de mult mi-a lipsit, cât de mult îi iubeam vocea, cât de îndrăgostit eram.
Nu am scos o vorbă, nu am putut. Poate eram prea copleșit de emoție sau poate nu știam ce să îi spun.
-Nu vrei să vorbești cu mine? Mă urăști?
-Nu, nu te urăsc...
-Atunci vreau să ne vedem, am nevoie să te văd.
-De ce, de ce ai nevoie să mă vezi?
-Pentru că vreau să îți spun ceva.
-E-eu, eu nu știu dacă pot să te văd acum, îmi pare rău.
Îmi era greu să nu îl văd, dar mi-ar fi fost și mai greu să îl văd, să îl privesc în ochi și să știu că niciodată el nu o să mă privească așa cum o fac eu. Nimic nu e mai dureros decât să iubești, dar să nu fi iubit.
-E în regulă, e în regulă dacă nu vrei să mă vezi acum, dacă nu vrei să mă mai vezi vreodată... Crezi că Taehyung s-a sinucis pentru că mă ura, pentru că nu mai voia să mă vadă?
-Jimin, chiar nu e vina ta, nu e vina ta! Te rog înțelege.
-Dar eu simt că e vina mea. Mereu, mereu e vina mea. L-am rănit pe Taehyung, te-am rănit și pe tine... Nici nu mai contează de ce el a murit. Nu mai contează când oricum eu nu mai pot să trăiesc.
-Jimin, nu înțeleg, nu înțeleg ce vrei spui. Te rog oprește-te. Vin la tine. Unde ești?
-Voiam să pot să îți mulțumesc în față pentru tot ce ai făcut. Mă bucur că am putut să te cunosc, îmi pare rău că nu pot să rămân. Îmi pare că sunt egoist, doar că eu nu mai pot să trăiesc. Îmi pare rău, a venit vreme să ne luăm adio, Jungkook. Sper să fii fericit, măcar tu să fii dacă Taehyung nu a putut să fie. Adio, aș fi vrut să pot sta mai mult lângă tine.
-Jimin? Jimin? Jimin, te rog răspunde-mi! Jimin!
Am început să îi urlu numele, dar el nu mai era la telefon. Nu știam ce voia să facă, chiar nu știam. Eram disperat, niciodată nu am simțit disperarea atât de vie.
Abia mai puteam să respir și adrelanina îmi curgea prin vene, dar în cel mai rău sens.
Simțeam că voia să facă ceva greșit, că voia să își sfârșească viața și trebuia să îl opresc.

Alergam fără oprire pe scările care duceau spre apartamentul lui. Cu fiecare minunt care trecea îmi era mai teamă, mai teamă că o să îl pierd. Nu puteam să îl pierd, nu puteam.
Dacă el nu putea să trăiască fără Taehyung, atunci eu puteam să trăiesc fără el?
Îl urma pe Taehyung, îl uram că a ales să moară și l-a rănit pe Jimin. Din cauza lui nu putea ca Jimin să rămână lângă mine, dar dacă el nu ar fi murit atunci l-aș mai fi întâlnit pe Jimin?
O parte din spera că o să îl găsesc în patul lui Taehyung printre hainele lui plângând, dar viu. Trebuia să fie așa, nu putea să facă ceva atât de nebunesc, nu putea să se sinucidă.
Îl găsisem în patul lui Taehyung printre hainele lui. Ținea strâns la piept o cămașă.
Credeam că totul era bine, că nu spunea nimic pentru că dormea, dar după am văzut pe podea flaconul de pastile gol.
Simțeam că înnebunesc. Le luase pe toate? Era, era Jimin mort? Nu putea să fie adevărat, Jimin nu putea să fie mort.
Trebuia să se trezească, îl imploram să se trezească. Îl țineam strâns în brațe și îl rugam să se trezească.
L-am rugat fără să mă opresc, fără să îi dau drumul, dar el, el nu s-a trezit. Și tot ce voiam , tot ce voiam în acel moment era să îi mai văd ochii măcar o dată.
Nu puteam să accept că l-am pierdut. Trebuia să fie un coșmar. Cum era posibil ca realitatea să fie atât de morbidă.
Era doar vina lui Taehyung, era doar vina lui. Doar din cauza lui Jimin suferea și era nedrept, era atât de nedrept. De ce moartea unei persoane stătea în calea fericirii a altor două persoane? De ce moartea lui stătea în claea fericirii mele și a lui Jimin?
Putea Jimin să fie salvat? Și dacă ar fi fost salvat ce m-ar fi asigurat că el o să vrea să trăiască?
Jimin nu voia să fie salvat, își dorea să moară, dar nu puteam să îl las.
Îl iubeam și nu puteam să îl las să moară. Fără el aș fi fost pierdut, viața nu ar mai fi avut sens.

Nu credeam că o să mai ajung pe holul spitalului în care mi-am petrecut atât de mult timp.
Nimic nu se schimbase, parcă timpul stătuse pe loc.
Era același miros puternic de clor și prea mult dezinfectant ce îți irita nările. Aceeași oameni în halate albe ce se plimbau pe holuri și acceași oameni cu fețe lungi ce așteptau pe holuri, dar ce așteptau? Așteptau oare ca mine un miracol?
Podeaua era rece, dar nu putea să simt, nu puteam să simt nimic în afară de durere.
Voiam doar un miracol, un miracol care l-ar putea salva.
Ori de câte ori închideam ochii îi vedeam zâmbetul, zâmbetul lui frumos ce ascundea atât de multă suferință.
Îi închideam sperând ca atunci când o să îi deschid o să îl văd pe Jimin în fața mea, zâmbindu-mi.
Dar în fața mea era doar un perete alb și anost.
Și gândindu-mă cum aș putea să îl pierd mi-am amintit de prima dată când l-am văzut.
Eram în același spital lipsit de culoare. Când l-a m intrând pe ușă nu am știut că el va fi cel de care o să mă îndrăgostesc, dar când l-am văzut deasupra mea, când și-a lăsat capul să cadă peste pipetul meu doar ca să asculte inima ce odată în pieptul persoanei iubite parcă am simțit ceva, am șimțit ceva ce atunci nu am putut să descriu, dar care acum stând pe o podea rece într-un spital am realizat că acel ceva era dragoste.
Așteptam un miracol, aveam nevoie de un miracol. Aveam nevoie de șansa de a-i mai vedea zâmbetul o dată și de a-i mai spune un simplu te iubesc.
Dar cât trebuia să mai aștept pentru un miracol?