Agape|jikook

7

Ultima dată când îl văzusem pe Jimin a fost în ziua în care ne-am întâlnit cu Hoseok și Yoongi. Au trecut patru zile de atunci, patru zile în care nu am făcut nimic altceva decât să stau în pat.
Eram trist fără să știu de ce. Nu înțelegeam ce se petrecea în mintea mea, era doar liniște, o liniște enervantă.
Îmi lipsea Jimin, îmi lipsea atât de mult zâmbetul lui. Era îngrijorat de absența mea? Mă agățam prea tare de Jimin. Ajunsese să aibe un impact atât de mare asupra mea într-un timp atât de scurt, nu era normal, nu era normal că mă îndrăgostisem atât de repede de Jimin.
Nu puteam să îi spun, îmi era frică, îmi era frică de refuzul lui. Cu siguranță trebuia să treacă mult timp până când ar putea să iubească din nou. Și chiar dacă aș fi așteptat nimic nu putea să asigure că Jimin ar putea să mă iubească așa cum o făceam eu. Nu avea rost, trebuia să renunț până când nu îmi făceam mai mult rău.
Mă ridic din pat doar ca să mă duc la birou. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost jurnalul lui Taehyung. Dacă unul dintre ei ar fi avut curajul să își mărturisească sentimentele ar fi fost împreună, ar fi fost fericiți. Taehyung nu ar mai fi murit, ar fi putut să își petreacă toată viața alături de Jimin, iar eu, nu l-aș mai fi întâlnit vreodată. Probabil aș fi fost încă la spital întrebându-mă câte zile o să mai trăiesc sau poate aș fi fost mort.
Trăiesc, dar ca să trăiesc două persoane au trebuit să fie private de fericire și o meritau, Taehyung și Jimin ar fi meritat să fie împreună. Nu era vina mea, dar aveam un sentiment de vină. Totul ar fi putut să fie altfel, dacă aș fi putut aș fi dat timpul înapoi, dacă aș fi putut să îl dau înapoi și să îi spun lui Taehyung că Jimin era îndrăgostit de el, dacă aș fi putut să le schimb crudul destin de care au avut parte aș fi făcut-o chiar dacă prețul ar fi fost propria mea fericire, propria-mi viață. Dar era imposibil, destinul nu poate să fie schimbat. Trebuie doar să îl accepți.
Lângă jurnal era unul dintre caietele mele cu schițe vechi.
Îl iau doar ca să mă uit prin desene, nu mai desenasem ceva de luni bune. Obișnuiam să desenez aproape zilnic și nu o făceam doar pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut, o făceam pentru că îmi plăcea, mă liniștea. Îmi oferea satisfacție.
Mă așez la birou și iau un creion din suportul plin de alte creioane de pe birou.
M-ar fi ajutat să desenez, aș fi putut scăpa de stare ciudată pe care o aveam.
În una dintre paginile din jurnal Taehyung vorbea despre lacrimioare. Despre semnificația lor. O promisiune a fericirii, aveam nevoie de una. Mereu nu o să uiți ce ți-a promis cineva, dar poți să uiți ceva ce ți-ai promis ție? Nu voiam ca nimeni să îmi promită nimic, îmi promiteam singur. Voiam să fac totul ca să ajung să fiu pe deplin fericit, voiam o viață fericită și voiam ca desenul pe care îl făceam să îmi reamintească mereu de promisiunea făcută.
Ușa dormitorului se deschide, am crezut că era mama, dar persoana care cu pași mărunți și timizi intra în camera mea era Jimin.
-Bună Jungkook, am venit să văd ce faci.
Când mi-a zâmbit am uitat de tot și de mine însumi. Puteam să mă gândesc doar la un singur lucru, la cât de minunat era zâmbetul lui și cât de fericit mă făcea.
Îmi zâmbea aproape mereu, dar de fiecare dată se simțea de parcă ar fi fost pentru prima dată.
-Sunt bine, nu trebuia să vii până aici și să te deranjezi.
-Dar am vrut să te văd, mi-ai lipsit Jungkook. Spune-mi ce se întâmplă cu tine. Spune-mi dacă nu ești bine.
Jimin a tras scaunul mai aproape de el. Își lăsase mâna peste umărul meu și aplecându-se puțin își aținti privirea spre mine.
Chipurile noastre erau doar la câțiva milimetri distanță, era mult prea aproape de mine, era atât de aproape încât mă făcea să vreau să îl sărut.
Nu am putut să îi răspund. Doar îl priveam și mă abțineam să nu fac ceva ce aș fi putut regreta. Nu puteam să îl sărut, nu puteam să îi spun că eram îndrăgostit de el.
-Îmi pare rău Jungkook dacă pun presiune asupra ta, nu vreau să îți fac rău. Nu mai e nevoie să citești jurnalul dacă nu îți face bine.
Nu era deloc vorba de jurnal, orice era scris acolo nu mă făcea să am comportamentul ciudat ce nu îmi stătea în fire din ultimele zile. Era vorba despre sentimentele mele, despre sentimentele mele pentru Jimin.
-Jungkook de ce nu spui nimic? Spune ceva, te rog. Spune-mi ce se întâmplă cu tine. Mă îngrijorezi.
Când mâna lui a făcut contact cu obrazul meu m-am simțit atât de vulnerabil, dar bine.
Mi-am închis ochii și m-am bucurat de căldura pe care putea să mă facă să o simt doar cu o singură atingere.
-Jimin, mulțumesc că ai venit. Mi-ai lipsit mult Jimin. M-am gândit numai și numai la tine.
-Și eu m-am gândit doar la tine.
-Serios?!
Mi-am deschis ochii pentru a-l privi din nou în ochi. Se gândise la mine. Ce însemna? Aveam o șansă? Puteam să-l sărut?
-Da, m-am gândit că o să te pierd și pe tine. Nu vreau să te pierd. Nu ne știm de mult timp, dar știu că avem o conexiune puternică. Te văd ca pe un frate mai mic.
Frate mai mic? Auzisem bine? Mă vedea doar ca pe un frate... Nu era ceva rău, însemna că eram important, dar durea. Nu voiam să mă vadă așa. Voiam, voiam... mai mult. Voiam ceva ce nu puteam obține. Înțelegeam cum se simțise Taehyung, mă simțeam exact la fel.
-Credeai că o să mă pierzi așa cum l-ai pierdut pe Taehyung? Îți pasă de mine la fel de mult cum ți-a păsat de el?
-Da. Ești diferit de el, dar îmi aduci cumva aminte de el, e ciudat, nu?
-Jimin, pe Taehyung îl vedeai ca pe un frate?
-Da, era fratele meu. Normal că îl vedeam și îl iubeam ca pe un frate. Ce fel de întrebare mai este și asta?
Jimin părea revoltat de întrebarea mea. Minținse Yoongi? Avea de ce să o facă? Spusese că Jimin a fost îndrăgostit de Taehyung. Trebuia să aflu de la Jimin, trebuia să aflu care au fost sentimentele lui pentru Taehyung.
-Jimin, erați frați vitregi, nu aveați nicio legătură de sânge, practic nu erați frați.
-Chiar nu înțeleg unde vrei să ajungi Jungkook.
-De ce te-ai despărțit de Yoongi?
-P-pfotim?
-Ai făcut-o pentru că aveai sentimente pentru Taehyung. Asta mi-a spus Yoongi. Doar confirmă-mi dacă ceea ce a spus el e sau nu adevărat. Ai fost sau nu îndrăgostit de Taehyung?
Pupilele lui Jimin se dilataseră atât de mult încât ochii lui păreau negri. Mă privea uimit și nu știam ce să înțeleg din privirea lui.
-Jimin? Jimin, de ce nu spui nimic?
-De ce ți-a spus? Ce rost avea să îți spună? Contează dacă eram sau nu îndrăgostit de el? Mai contează când el nu mai e în viață? Mai contează când nu am putut să îi spun vreodată? Contează, Jungkook? Contează ce simt?! Are vreo importanță?
Da, da Jungkook, am fost îndrăgostit de Taehyung și era greșit, nu ar fi trebuit vreodată să mă îndrăgostesc de el, era imoral. Indiferent dacă nu aveam nicio legătură de sânge, noi am copilărit împreună. Nu trebuia să am astfel de sentimente pentru Taehyung. Era fratele meu, era fratele meu! Mereu a fost cel mai bun prieten al meu, fratele meu. Era greșit să am sentimente pentru el, era greșit și e mai bine că nu i-am spus vreodată. Mă simt groaznic, cum am putut să am astfel de gânduri? Să fiu atât de imoral?! Cum?
Ceea ce am învățat despre Jimin era faptul că era genul de persoană care mereu dădea vina pe ea. Jimin mereu dădea vina pe el când nu avea nicio vină de fapt. De ce trebuia să se învinovățească pentru tot?
Dacă ar fi știut că și Taehyung era îndrăgostit de el ar mai fi crezut că sentimentele lui erau atât de imorale? Voiam să îi spun, dar simțeam că l-ar fi rănit mai mult, l-ar fi făcut să simtă un regret și mai mare și mai greu de suportat.
Voiam doar să îl fac fericit și să îl protejez, dar nu îmi ieșea deloc, nu eram în stare.
Nu puteam să fac altceva decât să îl privesc cum plângea pe podea, la picioarele mele? Nu puteam face altceva decât să îl privesc cum se învinovățea pentru tot? Ce puteam să fac pentru Jimin?
M-am dat jos de pe scaun și m-am pus în genunchi în fața lui. Voiam să îl ating, să îi șterg lacrimile, dar ceva mă reținea.
-Jimin... nu e nimic imoral în a iubi. Iubirea nu poate să fie greșită. Nu ai făcut nimic greșit.
Jimin și-a ridicat capul pentru a mă privi.
Ori de câte ori îl vedeam atât de rănit durea, durea atât de rău. L-aș fi luat în brațe și nu i-aș mai fi dat drumul vreodată.
-Crezi?
-Sunt sigur Jimin. În orice forma a sa, iubirea e minunată. E minunat să iubești așa că Jimin să nu te simți vreodată vinovat de faptul că ai fost îndrăgostit de Taehyung. Cred că i-ai oferit multă iubire și a fost norocos că te-a avut în viața lui. Îmi pare rău Jimin, îmi pare rău că ai pierdut persoana pe care o iubeai. Îmi pare rău că nu îți pot alina sau înțelege suferința.
-Jungkook, îți mulțumesc pentru cuvintele tale. Pot să văd cât de sincere sunt. Îți mulțumesc mult.
Jimin mi-a oferit un scurt sărut pe obraz. Eram așa de fericit, un simplu sărut pe obraz mă făcuse să mă simt atât de fericit. Era minunat să îl iubesc pe Jimin, chiar dacă el nici nu știa și nici nu îmi împărtășea sentimentele. Chiar nu conta, tot ce conta era că îl puteam avea aproape și puteam să simt ceva așa de frumos precum iubirea. Nu voiam să renunț la iubirea mea pentru el. Era de fapt imposibil să o fac.
-Jimin, poți să îmi promiți ceva?
-Sigur!
-Promite-mi că nu o să pleci vreodată și o să putem face o mulțime de lucruri împreună. Promite-mi că o să trăim și o să fim fericiți, împreună.
-Jungkook... viața e imprevizibilă, atât de imprevizibilă încât devine greu să promiți ceva, dar o să stau cât de mult pot lângă tine și o să facem cât mai multe lucruri, împreună.
-Îmi place cum sună împreună. Dacă aș putea aș face cumva ca să fim mereu împreună, Jimin.
L-am ținut minute bune în brațe, minute care nu aș fi vrut să ia sfârșit. Mereu era clad și bine în brațele lui, mereu era cel mai bine în brațele lui pentru că era persoana pe care o iubeam din inimă. Eram naiv, eram naiv că mă îndrăgostisem de el, dar era prea târziu ca să mai pot schimba ceva. Aș fi vrut să îi fi spus adevărul, dar nu era momentul potrivit.
Va fi vreodată momentul potrivit pentru a-i spune că îl iubesc?
-Cred că ar fi bine să ne ridicăm de pe podea, spuse Jimin ridicându-se și după oferindu-mi mâna pentru a mă ajuta să mă ridic la rândul meu.
Privirea lui Jimin era ațintită spre desenul meu. A stat ceva timp și l-a privit.
-Uneori desenatul mă face să mă simt mai bine, spun fără să fi fost întrebat, dar simțeam nevoia să zic ceva.
-Sunt lăcrimioare, așa-i? Erau florile lui preferate.
-Știu, am aflat din jurnal. Mi-a plăcut semnificația lor.
-O promisiune a fericirii, chiar e o semnificație frumoasă. E frumos că îți găsești liniștea în desen. Îmi place cum desenezi, mi-ar plăcea să îți văd mai multe dintre desenel tale.
-Pot să ți le arăt, dar nu am mai desenat de mult timp.
-De ce?
-Nu știu, dar regret. Sper să nu mai am vreodată perioade atât de lungi fără a desena.
-Și eu sper asta!
Ne-am așezat pe pat și i-am arătat toate desenele din caiet. La fiecare desen Jimin mă întreba ce am simțit când l-am făcut, ce m-a inspirat, dar îmi era greu să îi ofer răspunsuri, toate răspunsurile mele fiind vagi, totuși la fiecare desen Jimin zâmbea și îmi complimenta abilitățile. Îmi spunea că am talent și mă făcea să mă simt bine, mă făcea să vreau să desenez mai des și mai bine. Voiam să pot avea ocazia să fac multe desene pe care să îi le arăt.
Tot ce voiam era ca eu și Jimin să rămânem împreună, să nu fim vreodată despărțiți.
Doar când eram cu el simțeam cu adevărat că trăiam. Niciodată nu mai simțisem emoții atât de vii și era doar datorită lui Jimin.