Octombrie

Capitolul I

        Iubeam toamna. Era anotimpul meu preferat, iar octombrie încă nu era prea friguros pentru gustul meu. Mi-am strâns puțin mai tare eșarfa supradimensionată în jurul gâtului și m-am grăbit ca să împing căruciorul pe jumătate plin spre mașină.

        Conduceam o Mazda trei, într-o frumoasă nuanță de turcoaz. Nu era deloc genul meu de mașină, mult prea computerizată, eu fiind o fană a mașinilor clasice. Dar nu îi spusesem iubitului meu niciodată asta. Mașina fusese un cadou din partea lui și eram mai mult decât recunoscătoare pentru ea.

        Am așezat cumpărăturile în portbagaj și m-am grăbit ca să ajung acasă. Aveam două ore la dispoziție ca să pregătesc cina, până ajungea Dan și speram că nu am uitat ca să cumpăr ceva.

        Pregăteam peștele în unt, așa cum îmi plăcea mie, dar alesesem o garnitură de legume, cum îi plăcea lui și fredonam încet un cover al unei piese vechi, găsite pe Youtube. Tocmai așezam tacâmurile, când se deschise ușa și Dan își făcu apariția în hol, vorbind destul de apăsat la telefon.

       - Nu! Am spus marți, nu miercuri! Ținând cont că miercuri am o ședință la ora trei care mă va ține ocupat cel puțin două ore, chiar nu aveam cum să îți garantez că voi fi acolo!

        Își aruncase sacoul pe cuier și se descălțase folosindu-se de vârfurile degetelor. Era o diferență ciudată între dorința lui de a fi totul așezat milimetric în casă și modul său aproape neglijent de a fi.

        Continuă să vorbească la telefon în timp ce se opri lângă mine, mă sărută scurt pe buze și apoi dispăru în biroul său. Am oftat aproape mecanic, cred că deja îmi devenise un obicei asta. Iar avusese o zi grea la muncă.

        Am terminat de așezat masa și mâncarea stătea aburindă în farfurii. A apărut și Dan într-un final și așezându-se la masă, mă privi pe sub sprâncene:

       - Pește?

       - Primiseră proaspeți, i-am zâmbit.

       - Îmi e prea foame ca să am răbdare cu oasele, apăsă el cuvintele.

        Totuși, am început ca să mâncăm și ținând cont că toată ziua fusesem singură, liniștea dintre noi mă apăsa puțin.

       - Cum a fost ziua ta? L-am întrebat.

       - Solicitantă, răspunse grav.

        Nu am mai vorbit deloc, până nu am terminat de mâncat. Dan îmi zâmbi pentru prima dată astăzi când mă întrebă:

       - Ai ales data?

        M-am oprit cu farfuriile goale în mâini.

       - Dată... pentru ce?

       - Pentru ce? Râse el scurt. Pentru nunta noastră, desigur!

        Am așezat vasele înapoi pe masă.

       - Dar, am vorbit despre asta fugitiv, acum două săptămâni, am spus confuză.

       - Și ce ar mai fi de spus? Este evident că urmează să facem și acest pas.

       - Dan... nici măcar nu m-ai cerut, i-am spus zâmbind, însă nu era un zâmbet sincer. Cred că era puțin jenat pentru ce tocmai spusesem.

       - Ana, dragă. Ia loc.

        M-am așezat înapoi pe scaun, iar  el își încrucișează mâinile în fața lui, pe masă, în poziția oficială optată zi de zi la birou.