Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită.
Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @Bog...
Sunt oameni care ne trec prin viață pentru o zi, o oră sau doar pentru câteva clipe. Dar simpla lor trecere ne schimbă definitiv. Momentul în care întâlnești pe cineva este esențial, aș spune chiar definitoriu. Mecanismul după care funcționează universul ne-a dăruit nouă, celor mai mici rotițe ale sale, un acord fin pentru a nu rata momentul prestabilit al celor mai bune experiențe.
De câteva zile aveam o dispoziție filosofică. Așteptam să mă trezesc din vis și să mă întorc la existența mea banală, de accesoriu menit să protejeze în calea intemperiilor. Nu eram sigură că tot ce trăiam era normal sau era doar un răsfăț nemeritat.
Casa albă, mică, dar cochetă, cu pereți groși de piatră, proteja de aerul greu, fierbinte, din nordul Africii. Aveam rezervat un loc special, un suport de umbrele, parte din cuierul cu oglindă din holul casei. Era răcoare și adierile orientale de pe străzile din Casablanca nu ajungeau niciodată aici. Cred că aveam stomacul sensibil pentru că mirosurile tari îmi dădeau o stare de amețeală permanentă.
În acea dimineaţă, soarele îi învăluia părul lung, castaniu, într-o lumină caldă, arămie. Avea un chip frumos, pielea albă ca laptele și ochi superbi, mari și căprui. Pregătea cafeaua tare, la ibric, și casa se învăluise de arome delicate de cacao și alune prăjite.
Cât de norocoasă eram!
Dacă aș fi fost o fată, și nu o umbrelă, mi-ar fi plăcut să fiu exact ca Maria. Era o bombonică de fată, dulce și veselă ca o vrăbiuță. Harnică și zglobie, muncea cât era ziua de lungă, iar în timpul liber cânta, desenea și scria poezii. Casa ei arăta ca a unei artiste boeme, iar eu mă simţeam minunat acolo.
Mă purta cu ea peste tot pe străzile orașului, ars de soarele nemilos, iar eu îi apăram bucuroasă pielea fină și sensibilă. Chiar dacă știam că aveam să mă decolorez în curând, nu-mi părea rău, Maria merita o prietenă de nădejde ca mine.
O simţeam că e mai neliniștită decât de obicei. De cu seară îşi pregătise hăinuțele bune, de sărbătoare, și am avut impresia că urma să facem o vizită. Una importantă.
Așa se petrecuse și când Daniel a părăsit hotelul, brusc, fără să stea pe gânduri. Amândouă am fost triste atunci, dar ne-am mai revenit când bagajistul hotelului i-a strecurat Mariei un bilețel. În câteva vorbe, domnul Daniel Martin se scuza pentru că nu apucase să-și ia rămas bun, dar îi lăsase o adresă la care l-ar fi putut găsi dacă, vreodată, ea ar fi ajuns la Paris.
***
Am început să parcurgem cu pași mici, șovăitori, drumul spre cartierul mărginaș din zona portului. Se făcuse ora prânzului și mă durea capul de la soarele acela crud ce-mi încinssese la maxim spițele. Speram să nu mă aleg cu vreo insolație. Simţeam cum îmi transpiră mânerul îmbrăcat în piele, prins între degetele ei ce tremurau ușor. Ufff... ce emoționată era!
Curând, s-a oprit în fața unei case sărăcăcioase, ușor dărăpănate. Ușa s-a deschis și o marocană bătrână i-a făcut semn să se apropie. Nu purta văl și avea părul prins într-un coc împletit în vârful capului. Avea nasul acvilin, privirea ageră și cercetătoare, iar la urechi îi atârnau cercei lungi, de aur greu.
— Haide, intră mai repede că nu mănânc oameni, a spus femeia. Pe lângă ea s-a strecurat o pisică neagră care a mers să se întindă în nisip, la soare.
În camera întunecoasă, femeia s-a așezat la o masă circulară şi a invitat-o pe Maria să ia loc în fața ei. A întins cărțile de tarot într-o ordine doar de ea știută, le-a privit cu atenție, le-a strâns și le-a întins din nou. Totul de trei ori. Apoi a invitat-o pe Maria să aleagă o carte.
De jos, de lângă scaunul pe care ea stăteam, nu puteam vedea ce carte a ales. Dar auzeam vorbele femeii:
— Iubirea e un dar și o încercare. Nebun e cel care se împotrivește, împietrindu-și inima. Nu poți opri sângele să-și urmeze calea decât în moarte. Apoi a strâns cărțile și i-a făcut semn că a încheiat.
Maria a plătit femeii, m-a ridicat ușor de jos și s-a îndreptat spre ușă. Chiar înainte de a ieși, am auzit-o pe marocană spunând:
—Soarta ta nu e aici. Mergi și găsește-l!
— Pe cine să găsesc? a întrebat fata cu glas mic.
— Vei ști când îl veigăsi, a răspuns ghicitoarea.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
