Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită.
Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @Bog...
Greșelile pe care le facem de-a lungul vieții sunt lecții pe care Universul ni le trimite pentru a ne îndrepta pașii spre altceva. Sunt corecții ale parcursului nostru în această dimensiune și au scopul de-a ne învăța să evoluăm spiritual.
Expresia "Omul din greșeli învață" nu este doar o simplă vorbă spusă pentru a ne face să trecem mai ușor peste piedici, dureri, frustrări sau suferințe pe care, altfel, le-am considera de nesurmontat.
Cu cât traseul este mai anevoios, cu atât lecțiile pe care le primim sunt mai complexe. Nu situațiile ce ni se aștern în cale sunt grele, dezastruoase, dificile, îngrozitoare, ci modul în care noi reacționăm la aceste situații.
Suferința, dar și fericirea, sunt alegeri. Orice tip de reacție este o alegere. Depinde doar de noi cum alegem să primim ceea ce ni se întâmplă. Suntem protagoniștii, dar și creatorii vieții noastre.
La ce îi serviseră Mariei aceste lecții?
Îmi era clar că ea își căuta dragostea și acei bărbați pe care-i întâlnise, în tot acest timp de când eram tovarășa ei de drum, nu au avut alt rol decât de a o învăța să-l recunoască pe cel care îi era destinat.
De câteva zile tot rumegam ceea ce bătrâna ghicitoare din Casablanca îi spusese Mariei: " Vei ști când îl vei găsi". Cum poți ști că l-ai găsit pe cel care-ți este sortit cu adevărat? Că nu este, din nou, o copie sau un simulacru.
Maria se atașase, pe rând, de Daniel, de Alvaro și de Rocco. Trei bărbați total diferiți ca înfățișare, preocupări și filosofie de viață. Fiecare ar fi putut, la un moment dat, să fie cel ales.
Dar întâmplările au arătat că Daniel era un om aflat în suferință, departe de a se fi vindecat de durerile și pierderile sale. Alvaro, deși fermecător și generos, era un om care nu i-ar fi oferit Mariei decât firimituri și iluzia unei povești care s-a dovedit a fi o încâlceală sentimentală. Rocco iubea cu toată ființa sa, dar era împărțit și nu-și aflase încă identitatea. Și poate că nu avea să o facă vreodată. Modul lui de a iubi îi era izvor de inspirație artistică și doar pentru asta trăia.
Trei oameni egoiști, superficiali, imaturi. Maria nu avea nevoie de așa ceva. Niciunul dintre ei n-ar fi putut să o facă vreodată fericită.
Atunci care era destinul ei? Era sortită oare să rămână pentru totdeauna o femeie singură sau va fi spera la nesfârşit că-şi va găsi cândva, undeva, cine ştie cum, pe cel care îi va completa fiinţa, devenind acel întreg perfect?
Dragostea împărtăşită este un miracol, nu au parte toţi oamenii de ea, dar Maria a decis în noaptea aceea că nu putea lăsa viaţa să treacă pe lângă ea gândindu-se că într-o viaţă viitoare ar putea fi şi ea împlinită.
Pierre era un bărbat cald, frumos şi cu suflet bun. Gissele îi dăruise restul vieţii şi copilul ei şi al lui Daniel. Îl alesese pentru că-i simţise sufletul. Nu avusese curajul să treacă prin acest sfârşit alături de Daniel. Nu ar fi putut suporta să-i vadă mila pentru ce ajunsese, regretele pentru ce-ar fi putut să fie. Mariei i se rupea sufletul când se gândea la felul dureros în care se împliniseră destinele celor trei. Au avut parte de iubire, dar după ce Gissele disparuse din viaţa lor rămăsese doar cenuşă, nu reuşiseră să treacă mai departe şi să-şi continue drumul. Se opriseră fix în acea zi, în acea oră, în acea secundă în care sufletul ei se înălţase la cer pentru a-i veghea de-acolo.
Ba nu, lăsase ceva în urma ei... nu doar doi bărbaţi închişi în durerea lor, ci le dăruise ce avea mai de preţ.
— Aş putea să-l întâlnesc pe fiul... tău?
Ezitase dacă să spună „tău", ştia că nu era copilul lui Pierre, dar lumina din ochii bărbatului de lângă ea îi dovedi că nu greşise.
— Sigur, doar că acum e cam târziu, doarme.
Maria zâmbi amuzată. Oare ce o fi crezut despre ea? Credea că se invită noaptea în casa unui bărbat abia cunoscut de care nu era legată decât printr-o mică umbrelă?
Desigur că nu auzeam gândurile acelei fete, dar timpul petrecut împreună mă ajutase să o cunosc extrem de bine. Şi eram tare mândră de asta. Unii oameni stau o viaţă împreună şi habar n-au ce gândeşte partenerul lor. De ce? Simplu, nu sunt interesaţi să se încarce cu problemele lui sau cu emoţiile lui de orice fel. Se numeşte singurătate în doi, dar eu nu aveam parte de aşa ceva alături de Maria.
— Mi-ar plăcea să-l cunosc pe omuleţul care vă ţine legaţi pe voi trei prin fire invizibile, dar trainice.
— Poate mâine dacă nu mai plouă, i-a promis el.
Îi vedeam de sus pe-amândoi cum se priveau în ochi. Ei nu ştiau, dar eu le simţeam sufletele — erau curate şi sincere. Se transformaseră în energii care se atingeau, se tachinau, se îndepărtau speriate pentru ca în momentul următor să se reapropie din ce în ce mai mult. Am realizat în acele momente că trecusem la un nivel superior. Obiectele nu au suflet, nu gândesc şi nu simt... Aşa credeau oamenii, trăind într-o profundă eroare, dar asta e o altă poveste.
În timp ce eu asistam la acel tulburător proces al contopirii lor, ploaia se oprise. Cu toate acestea, Pierre mă ţinea încă deasupra lor ca şi cum ar fi vrut să protejeze ceea ce începuse să simtă, fără să fie conştient cu adevărat că aveau parte de un miracol.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
