Cum ar fi să aflăm o poveste relatată de o umbrelă? Nu, nu este o glumă! Dacă sunteţi curioşi să vedeţi lumea şi oamenii prin „simţurile" unei umbrele, atunci vă invităm la o lectură amuzantă, antrenantă şi inedită.
Noi - @RoxCatC, @Marlendee, @Bog...
Singurătatea este o șansă extraordinară, un bilet în alb pe care nu oricine știe să-l prețuiască. Te poate duce oriunde și oricând ai dori să-ți inventezi o nouă viață. Privind astfel lucrurile, posibilitatea de a-ți face bagajul la orice oră și de a urca în primul tren, avion sau vapor, fără să lași pe cineva în urmă, dă un alt înțeles călătoriei și este privilegiu.
Se știe, desigur, că viața e un drum între două puncte. Dacă ești dintre cei care cred în destin, mai știi și că nu poți ajunge altundeva decât acolo unde ți-a fost „scris". Dar eu cred altfel. Nu contează unde ajungi, importantă e călătoria. Și depinde doar de tine cât de agreabilă, folositoare sau aventuroasă va fi. De tine și de alegerile tale.
Maria a vrut să facă din tot acest drum o călătorie. Am înțeles asta când am ajuns la gară și a cerut la ghișeu un bilet către Tanger. Eu călătoream gratis pe locul rezervat bagajelor de mână. M-aș fi simțit prost să plătească și pentru mine, eu neavând nicio posibilitate să contribui la cheltuieli. Trenul de mare viteză m-a fermecat și am avut gura până la urechi de încântare pe toată durata călătoriei. Am descoperit cu surprindere că mă fascinau aspectele tehnice ale vieții.
După un drum lung și obositor, ce a inclus traversarea strâmtorii Gibraltar cu feribotul până la cel mai sudic oraș al Spaniei și mai departe cu trenul, am ajuns pe seară la Madrid. Maria a dormit mare parte din drum și, după cum ofta în somn, am înțeles că era copleșită de griji.
Am fost la un pas să mă pierd în gara Atocha. Căscam gura la acea minunată grădină tropicală din interior și nu-mi venea să cred că așa ceva exista cu adevărat. Maria s-a așezat pe o bancă să caute ceva în bagaj, iar eu m-am dezechilibrat și am aterizat în acea imensă grădină. Ce priveliște, câtă culoare, frumusețe și măreție! Nu-mi puteam lua ochii de la iazul cu pești și broaște țestoase și nici de la varietatea aceea de plante. Sinceră să fiu, acolo aș fi rămas o veșnicie dacă acest lucru ar fi fost posibil. Dar nu aveam cum, măsurile de securitate erau severe și sigur aș fi ajuns la biroul de bagaje pierdute și apoi la groapa de gunoi a orașului. Și mai era Maria, o simțeam atât de atașată de mine, după cum mă purta cu grijă și mereu atentă să nu mă lovească prin aglomerație. Noroc că toată escapada mea din grădină a fost observată de un tânăr drăguț care m-a cules din spatele unor tufișuri și m-a înmânat gentil Mariei. Am văzut-o atunci cât de tare s-a emoționat, a prins culoare în obraji și i-a mulțumit băiatului, povestindu-i cu înflăcărare cât de importantă eram eu, tovarășa ei de călătorie.
Eram bucuroasă și mă întrebam cum o fi vremea în Spania. Aveam să mă pot recompensa și să-i fiu de folos Mariei? Răspunsul l-am găsit repede, tocmai la ieșirea din gară. Afară ploua cu găleata. M-am înviorat brusc când m-a deschis și am început să sorb cu nesaț stropii mari de ploaie. Culorile materialului impermeabil din care eram fabricată s-au înviorat, spițele s-au întins mulțumite, iar mânerul din piele a început să toarcă fericit sub atingerea Mariei. Simțeam din nou că trăiesc.
Totuși, pardesiul de stofă subțire și pantofii cu toc nu i-au fost de mare ajutor Mariei în lupta cu ploaia. În scurt timp, eu n-am mai fost capabilă să o apăr și de vântul care se pornise și a fost nevoie să luăm autobuzul.
Se înserase bine când am ajuns în cartierul mărginaș, modest și plin de imigranți.
Pe drum tot repetase în șoaptă ca o incantație: „Blanca mă așteaptă, Blancăi îi e dor de mine, Blanca mă primește, Blanca mă iubește."
Cine era Blanca? Să fi fost o problemă venirea noastră aici? Sau de ce anume se temea de nu putea să-și țină gândurile pentru sine?
Cartierul era un labirint de străzi înguste cu case lipite unele de altele în care intimitatea practic nu exista. Ne-am oprit pe o străduță lăturalnică în față unei case ce avea o poartă mare din lemn masiv. Lăsându-ne jos - valiza și pe mine - Maria prinse cu ambele mâini clanța grea de fier și o trase cu putere. Cu zgomot ruginit poarta se deschise și pășirăm într-un patio întunecat, delimitat pe lateral de trei șiruri de case. Era o tăcere suspectă. Și întunericul la fel. Doar niște raze firave de lună pătrundeau pe la colțuri.
Mergând cu grijă, bâjbâind și încercând să-și amintească încotro e intrarea, Maria a ajuns în dreptul unei uși scunde, a deschis-o și a intrat într-un antreu. Şi-a scos pardesiul ud și l-a atârnat în cuierul de lângă ușă. Tot acolo, dar ceva mai departe de ușă, am fost lăsată și eu la uscat. Dintr-o încapere din față, printr-o ușă întredeschisă, venea o lumină slabă, ca de lampă. Maria a înaintat încet, a împins ușa și, din locul din care mă aflam, am putut vedea o masă la care stăteau trei femei de vârste diferite.
— Bună seara, s-a auzit vocea Mariei.
— Bine ai venit, fetiță, a răspuns cu voce stinsă femeia mai în vârstă.
— Dar ce e cu voi? Ce s-a întâmplat, Blanca? A murit cineva?
— Mai rău, răspunse femeia. Manuel a fost prins și urmează să fie deportat.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
